— Nu îţi fie teamă. Nu o să îţi fac niciun rău, spuse omul în timp ce se lăsă un pic pe spate, schimonosindu-se de durere.

Uşa împinsă de Charles se închise, iar acesta procesă rapid imaginea şi se gândi cum să reacţioneze. Văzu cum cămaşa descoperită din cauza mişcării celuilalt se umple rapid de sânge. Bănui că nu e în pericol şi se apropie de individ. Puse mâna pe telefon. Omul întinse mâna să îl oprească.

— Nu, te rog. Nu avem timp, spuse el şi se reaşeză în fotoliu încercând să scape de durere.

— Trebuie să chemăm Salvarea. Sângeraţi.

Omul se uită abia atunci în dreapta stomacului. Duse mâna sub sacou şi zise:

— Oricum, nu ar ajunge la timp, apoi adăugă cu efort: E o chestiune mult mai importantă decât viaţa mea.

Scoase pe urmă mâna plină de sânge şi o privi o clipă. Charles nu ştia ce să facă.

— Aşază-te aici pe pat şi ascultă-mă. Sau…

— Trebuie să facem ceva. Nu puteţi rămâne aşa, îl întrerupse Charles.

— Ai votcă? întrebă omul arătând cu capul spre minibar.

Charles încuviinţă şi scoase o sticluţă cu votcă şi i-o întinse omului. Acesta îi făcu semn că nu poate s-o desfacă, aşa că Baker deşurubă el capacul. Omul dădu pe gât întreaga sticluţă strâmbându-se din cauza tăriei şi de durere, şi spuse:

— Va trebui să pleci de aici cât mai repede. Viaţa ta e într-un pericol cumplit. Vreau să te uiţi la mapa asta, dar înainte vreau să mă asculţi cu mare atenţie. Nu ştiu cât o să pot rezista.

Charles protestă. Puse din nou mâna pe telefon şi formă 9 pentru recepţie. Omul insistă şi adăugă cu tonul scăzut:

— Dă-mi cinci minute şi apoi cheamă pe cine vrei.

Cum telefonul de la recepţie sună până se întrerupse fără să răspundă nimeni, puse mâna pe mobil şi trimise un SMS pe numărul de pe care sunase Christa. „Help!”{13} Voi să iasă din cameră aşa, în halat, ca să cheme ajutoare. Când ajunse în dreptul uşii, auzi din spate:

— Panis vita est!

Charles îngheţă pe loc. Îşi amintea foarte bine aceste cuvinte. Din casa în care crescuse până plecase la liceu. În pivniţa de vinuri, pe peretele dinspre răsărit era un desen cu un glob pământesc, cu o sabie înfiptă în el, iar dedesubt erau scrise cu litere mari, de tipar, exact aceste cuvinte. „Pâinea e viaţă.” întotdeauna crezuse că erau din colecţia de vorbe mari care îi făceau plăcere bunicului său. Era o propoziţie banală fără niciun fel de însemnătate. Îşi amintea că bunicul îi repetase această propoziţie înainte de a dispărea. Alături de promisiunea pe care i-o smulse că va căuta neobosit sabia. În gura bunicului, aceste cuvinte răsunaseră cumva definitiv. Oricum, propoziţia avu darul să îl oprească pe Charles, care se întoarse. Omul întinse mâna sângerândă spre pat. Charles se aşeză. Vru să îl întrebe pe bărbat ce s-a întâmplat, dar se gândi că doar prelungeşte inutil momentul. Se hotărî să asculte. Christa trebuia să apară dintr-un moment în altul.

— Nu avem mult timp la dispoziţie. Aşa că o să îţi spun tot ce pot până nu o să îmi pierd cunoştinţa. Mă bazez că o să umpli singur golurile având în vedere tot ce ştii, tot ce ai studiat, pasiunea ta pentru Ţepeş şi Evul Mediu. Ceea ce este important, foarte important, e să încerci să iei foarte în serios ce se întâmplă în aceste zile.

Charles se gândi că omul nu se pricepe să sintetizeze deloc un discurs şi, probabil, spusese aceste lucruri ca să îşi poată aduna gândurile. Pe de altă parte, nu mai văzuse niciodată pe cineva care să se sacrifice cu atâta seninătate pentru nimic. Ce secret teribil poate împinge pe cineva să se comporte astfel? Asculta cu o ureche, dar mintea lui căuta o ieşire pentru bietul om de pe fotoliu.

— Ştii ce s-a întâmplat în 3 martie 2004? întrebă omul.

Până Charles se gândi ce să răspundă la aşa o întrebare, omul continuă:

— Una dintre cele mai importante instituţii de cultură ale Europei se prăbuşea la propriu într-o catastrofa fără precedent în istorie. Paguba a fost estimată la 900 de milioane de euro. Cea mai importantă arhivă municipală a Germaniei pierea sub dărâmături.

— Da, la Köln. Ştiu.

Charles ştia. Pasiunea pentru studii medievale îl dusese de câteva ori la arhivele de pe Severinstrasse, din oraşul care era capitala landului Renaniei de Nord-Westfalia. Clădirea se prăbuşise sub propria greutate. Pământul de sub ea fusese surpat de către o firmă de construcţii care, se pare, voia să demareze lucrările la o nouă linie de metrou în apropierea clădirii. Charles urmărise cu oroare la televizor craterul imens plin de moloz şi îşi spusese că arăta ca şi când un meteorit lovise clădirea. Pieriseră peste 65 de mii de documente istorice ale municipalităţii, mai mult de 100.000 de hărţi, lucrări ale unor premiaţi Nobel, peste 500.000 de fotografii. O mare parte dintre ele fusese recuperată ulterior, dar nu toate.

— S-a dat vina pe constructorii imbecili şi incompetenţi care lucrau la linia de metrou, pe corupţia din Primărie, ai cărei funcţionari ar fi fost într-o asociere mafiotă cu marile concerne de construcţii, dar nimeni n-a spus adevărul până la capăt. Fiindcă puţini îl ştiau.

Se opri aproape gâfâind. Îi ceru lui Charles să îl ajute să îşi dea jos sacoul şi ceru un pahar cu apă. Pata de sânge acoperise aproape întreaga cămaşă. Charles tresări.

— Ştiu că o să ţi se pară de necrezut, însă clădirea a fost surpată intenţionat, pentru că cei care au făcut-o credeau că ascundea un document de o importanţă extremă pentru omenire. Un document pe care ai obligaţia să îl regăseşti.

Într-adevăr, lui Charles cel pozitiv, cel care aparţinuse ştiinţelor exacte, Charles care nu credea în niciun fel de teorie a conspiraţiei, lui Charles cel din urmă cu zece ani nu i s-ar fi părut doar că omul delira, dar s-ar fi şi răţoit la el şi, poate, l-ar fi scos şi cu un şut afară din cameră.