Bătrâna Dreptvorbitoare începu să şoptească agitată în urechea Împăratului, dar acesta o respinse şi spuse:

  — Ah, e vorba de kanly? În kanly există reguli stricte.

  — Paul, pune capăt discuţiei, interveni Jessica.

  — Domnia-Ta, şuieră Gumey, mi-ai promis că va veni ziua în care o să mă pot răfui cu Harkonnenii.

  — Te-ai răfuit destul astăzi, spuse Paul şi simţi că toate emoţiile sale cedează în faţa impulsului de a se abandona clipei. Îşi scoase mantia şi gluga, le dădu mamei sale, împreună cu cristaiul şi centura, începu să-şi dezbrace distraiul. Avu senzaţia certă că întregul univers se concentra asupra acestui moment.

  — Paul, n-are nici un rost, şopti Jessica. Există căi mult mai simple.

  Paul se descotorosi de distrai, trase cristaiul din teaca pe care o ţinea mama sa.

  — Ştiu, spuse. Otrava, asasinii… Vechile metode uzuale.

  — Mi-ai făgăduit un Harkonnen! Scrâsni Gumey şi Paul îi observă chipul schimonosit de mânie, zvâcnetul cicatricei de viţă neagră. Plăteşte-ţi datoria, Domnia-Ta!

  — Ai avut mai mult de suferit de pe urma lor decât am avut eu? Îl întrebă Paul.

  — Sora mea, bolborosi cu glas răguşit Gumey. Anii petrecuţi în minele lor de sclavi…

  — Tatăl meu, spuse Paul. Prietenii şi tovarăşii mei, Thufir Hawat şi Duncan Idaho, anii de ostracizare, anii în care n-am fost decât un fugar fără nici un rang… Şi încă ceva, Gumey: e vorba de kanly. Ştii la fel de bine ca mine, ce reguli au întâietate.

  Umerii lui Gumey se încovoiară.

  — Domnia-Ta, dacă porcul ăsta… Dar nu-i decât o jivină murdară, o lighioană pe care trebuie s-o striveşti sub talpă şi-apoi să-ţi arunci încălţarea spurcată. Numeşte un călău, dacă vrei, sau lasă-mă pe mine s-o fac, dar nu-ţi murdări…

  — Muad'Dib n-are nevoie să facă aşa ceva, se rugă Chani.

  Paul o privi, citi în ochii ei teama pentru viaţa lui.

  — Ducele Paul, însă, trebuie s-o facă, răspunse.

  — E o lighioană Harkonnen, Domnia-Ta, un animal! Protestă Gumey.

  Paul ezită, fu pe punctul de a-şi mărturisi propria sa ascendenţă Harkonnen. Observă însă privirea de cremene a mamei sale, aşa încât se mulţumi să rostească:

  — E o fiinţă cu formă umană, Gumey şi are dreptul la incertitudinile umane.

  Gumey spuse:

  — Dacă-i vorba numai de…

  — Dă-te, te rog, la o parte, zise Paul. Îşi încleştă degetele pe minerul cristaiului, îl împinse cu blândeţe pe Halleck.

  — Gumey! Rosti Jessica. Îi atinse braţul. E ca bunicul său. Lasă-l să se concentreze. Asta-i tot ce mai poţi face acum pentru el. Şi gândi: Mare Maică! Ce ironie!

  Împăratul îl examină pe Feyd-Rautha, observându-i umerii masivi, muşchii umflaţi. Apoi se uită la Paul – un trup tânăr ca un şfichi de bici, nu chiar atât de ascetic ca al băştinaşilor arrakieni, dar cu coastele destul de vizibile. Jocul muşchilor se distingea cu uşurinţă sub pielea întinsă.

  Jessica se aplecă la urechea lui Paul, şopti:

  — Un singur lucru, fiule. Uneori, persoanele periculoase sunt pregătite de Bene Gesserit: li se implantează adânc în psihic, prin intermediul vechii metode a suferinţei şi a plăcerii, un anumit cuvânt. Cuvântul cel mai des folosit este „Uroshnor”. Dacă individul acesta a fost pregătit astfel şi am motive să cred că a fost, cuvântul şoptit la ureche îi va paraliza muşchii şi…

  — N-am nevoie de avantaje speciale, replică Paul. Dă-te la o parte!

  Gumey se întoarse către Jessica:

  — Ce l-a apucat? Are de gând să se lase ucis în chip de martir? Bălmăjelile religioase ale fremenilor i-au întunecat mintea?

  Jessica îşi ascunse faţa în mâini. Îşi dădea seama că nici ea nu înţelegea prea bine de ce alesese Paul calea aceasta. Simţea că moartea pândeşte în fiecare cotlon al sălii şi ştia că noul personaj, care devenise Paul, ar fi fost capabil de ceea ce sugerase Gumey. Toate talentele ei se concentrau asupra dorinţei ei de a-şi proteja fiul, dar nu putea face nimic.

  — Aiurelile religiei i-au întunecat minţile? Întrebă din nou Gumey.

  — Taci! Şopti Jessica. Roagă-te!

  Un zâmbet se aşternu deodată pe chipul Împăratului. Se uită la Paul, spuse tărăgănat:

  — Dacă Feyd-Rautha Harkonnen… din anturajul meu… doreşte acest lucru… îl dezleg de orice obligaţie şi îi acord libertatea de a hotărî singur ce are de făcut.

  Gesticulă scurt în direcţia fedaykinilor, adăugă:

  — Centura şi pumnalul meu se află la careva din adunătura asta a ta. Dacă Feyd-Rautha vrea, îi permit să te înfrunte cu propria mea lamă.

  — Vreau! Strigă Feyd-Rautha şi Paul observă expresia exaltată care-i anima chipul.

  E prea încrezător, gândi Paul. Este un avantaj natural, pe care pot să-l accept.

  — Aduceţi pumnalul Împăratului, spuse el şi urmări executarea ordinului. Puneţi-l acolo, pe jos. Indică locul, cu vârful piciorului. Daţi adunătura imperială la perete şi lăsaţi-l pe Harkonnen singur.

  Freamăt de veşminte, târşâieli de picioare, comenzi rostite cu glas scăzut şi proteste înfundate însoţiră îndeplinirea poruncii. Ghildarii rămaseră lângă staţia de radio. Îl priveau încruntaţi pe Paul, cu un aer incert.

  S-au obişnuit să vadă viitorul, gândi Paul. Dar aici, în clipa aceasta, sunt orbi… ca şi mine. Şi sondă vânturile timpului, simţind clocotul furtunii, nexul al cărui centru era exact acest moment-loc. Se închiseseră până şi micile spărturi. Era jihadul, ştia, jihadul care încă nu se născuse, conştiinţa de rasă pe care o resimţise odinioară ca pe un ţel cumplit. Era un motiv suficient pentru existenţa unui Kwisatz Haderach sau a unui Lisan al-Gaib, motiv suficient până şi pentru planurile îndoielnice făurite de Bene Gesserit. Rasa oamenilor îşi simţise somnolenţa, devenise conştientă de staza nesănătoasă care punea stăpânire pe ea şi nu vedea decât o singură ieşire: vârtejul care avea să amestece genele şi să dea la iveală noi combinaţii, mai puternice, apte de supravieţuire. În clipa aceasta, toţi