Şi Paul înţelese inutilitatea eforturilor sale de a schimba ceva cât de neînsemnat în ceea ce se petrecea. Crezuse că se va putea împotrivi jihadului, de unul singur, dar jihadul avea să fie. Chiar şi fără el, legiunile ar fi pornit de pe Arrakis, năpustindu-se asupra universului. Nu avea nevoie decât de legenda în care, deja, se transformase el. Le arătase calea, le dăduse putere până şi asupra Ghildei, care avea nevoie de mirodenie pentru a supravieţui.

  Îl cuprinse un sentiment de ratare, apoi observă că Feyd-Rautha Harkonnen îşi dezbrăcase uniforma zdreanţuită şi rămăsese în faţa lui, înveşmântat doar într-un corset de luptă, din zale.

  Acesta e punctul culminant, gândi Paul. După asta, viitorul se va deschide, norii se vor destrăma, lăsând loc unui nimb glorios. Dacă mor, vor spune că m-am jertfit pentru ca spiritul meu să-i călăuzească. Dacă trăiesc, vor spune că nimic nu poate să i se opună lui Muad'Dib.

  — Atreidul e pregătit? Strigă Feyd-Rautha, conform străvechiului ritual al kanlyului.

  Paul îşi alese răspunsul după datina fremenă:

  — Fărâmă-se cuţitul tău în ţăndări şi aşchii!

  Arătă cu mâna pumnalul Împăratului, dându-i de înţeles lui Feyd-Rautha că se putea apropia să-l ridice.

  Fără să-şi ia ochii de la Paul, Feyd-Rautha înaintă, luă cuţitul, îl balansă o clipă în mână, ca să se deprindă cu el. Simţea valul de surescitare care creştea în el. Era o luptă la care visase de multe ori – om contra om, dibăcie contra dibăcie, fără protecţia scuturilor. Şi îşi dădea seama că lupta aceasta putea să-i deschidă calea către putere, pentru că Împăratul avea, desigur, să-l răsplătească pe cel ce i-ar fi făcut seama acestui Duce turbulent. Răsplata ar fi putut să fie chiar trufaşa sa fiică şi accesul pe tron. Ducele ăsta – un ţărănoi, un aventurier de provincie – nu putea fi un adversar serios pentru un Harkonnen care avea la activ aproape o mie de lupte în arenă şi cunoştea toate vicleşugurile şi stratagemele imaginabile. Şi ţopârlanul nu putea bănui ca avea să înfrunte şi alte arme decât acest cuţit.

  Să vedem dacă eşti imun la otravă! Îşi spuse Feyd-Rautha.

  Îl salută pe Paul cu lama pumnalului imperial, zise:

  — Nebune, priveşte-ţi moartea!

  — Luptăm sau vorbim, vere? Zise Paul. Şi făcu un pas de pisică spre adversar, cu ochii aţintiţi la pumnalul acestuia, cu trupul ghemuit şi cu propriul său cristai alb-lăptos întins înainte, ca o prelungire a braţului.

  Îşi dădură ocol unul altuia, păşind uşor, cu tălpile goale, pe suprafaţa zgrunţuroasă a pardoselii, pândind cea mai mică deschidere.

  — Frumos mai dansezi, făcu Feyd-Rautha.

  Palavragiu, gândi Paul. Altă slăbiciune. Tăcerea îl irită.

  — Te-ai spovedit? Întrebă Feyd-Rautha.

  Paul continuă să se mişte, tăcut.

  Iar Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam, care privea lupta, din mijlocul alaiului imperial, îşi simţi tremurul trupului. Tânărul Atreides îi spusese Harkonnenului „vere”. Asta însemna că îşi cunoştea ascendenţa, ceea ce, de altfel, nu era de mirare, dat fiind că era Kwisatz Haderach. Dar cuvântul îi atrăsese subit atenţia asupra unicului lucru important din punctul ei de vedere.

  Lupta aceasta se putea solda cu o catastrofă ireparabilă pentru planul de selecţie Bene Gesserit.

  Întrevăzuse şi ea ceva din ceea ce înţelesese Paul – că Feyd-Rautha ar fi putut să-l omoare, fără să iasă biruitor. Apoi o copleşi alt gând şi mai înspăimântător. În clipa aceasta, două produse finale ale aceluiaşi lung şi costisitor program se înfruntau într-un duel pe viaţă şi pe moarte, căruia i-ar fi putut cădea victimă şi unul şi celălalt. Dacă mureau amândoi, nu le mai rămâneau decât fiica bastardă a lui Feyd-Rautha – un prunc încă, un factor necunoscut – şi Alia, monstruozitatea.

  — Poate că nu cunoaşteţi decât rituri păgâne pe-aici, spuse Feyd-Rautha. N-ai vrea ca Dreptvorbitoarea Împăratului să-ţi pregătească sufletul pentru călătoria cea mare?

  Paul zâmbi, dând ocol către dreapta, atent, cu gândurile negre alungate de imperativele momentului.

  Feyd-Rautha făcu un salt scund, fentând cu mâna dreaptă, schimbându-şi fulgerător cuţitul în stingă.

  Paul se eschivă cu uşurinţă, remarcând în scurta ezitare a lui Feyd-Rautha, condiţionarea luptei cu scuturi. Totuşi, nu era exact vechea condiţionare, pe care o cunoştea şi el şi înţelese că Feyd-Rautha mai luptase cu adversari fără scut.

  — Atreizii fug sau stau pe loc şi luptă? Îl provocă Feyd-Rautha.

  Tăcut, Paul reîncepu să-i dea târcoale. Îi veniră în minte cuvintele lui Idaho, învăţăturile primite demult, în sala de exerciţii de pe Caladan: „Foloseşte-ţi primele minute ca să-ţi studiezi adversarul. S-ar putea să pierzi în felul acesta câteva prilejuri favorabile pentru o victorie rapidă, dar minutele de studiu sunt chezăşia succesului. Nu te grăbi, aşteaptă să fii sigur.”

  — Poate-ţi închipui că ţopăiala asta îţi mai oferă câteva clipe de viaţă, spuse Feyd-Rautha. Prea bine. Se opri brusc, îşi îndreptă trupul.

  Paul observase destul pentru o primă aproximaţie. Feyd-Rautha avea tendinţa de a se răsuci spre stânga, expunându-şi şoldul drept, ca şi cum corsetul de zale i-ar fi putut proteja tot flancul. Era atitudinea unui om învăţat să lupte cu un scut şi cu un cuţit în fiecare mână.

  Sau… Paul şovăi… Sau corsetul era mai mult decât ceea ce părea a fi.

  Harkonnenul vădea prea multă siguranţă de sine în faţa omului care, chiar în ziua aceea, se aflase în fruntea forţelor ce zdrobiseră Sardaukarul.

  Feyd-Rautha îi remarcă ezitarea. Îl interpelă:

  — Ce rost are să întârzii inevitabilul? Nu faci altceva decât să amâni puţin momentul în care voi începe să mă prevalez de drepturile mele asupra bulgărelui ăstuia de gunoi.

  Dacă-i înarmat cu un ac, gândi Paul, l-a ascuns cum nu se poate mai bine. Corsetul n-are nimic dubios.

  — De ce taci? Făcu Feyd-Rautha.

  Paul se puse din nou în mişcare. Tăcerea lui începuse să-şi exercite presiunea asupra nervilor lui