— Te amuzi, ai? Şuieră Feyd-Rautha. Şi ţâşni, înainte de a-şi fi terminat vorba.

  Aşteptându-se la secunda de ezitare, Paul fu cât pe ce să recepţioneze în plin lovitura fulgerătoare, de sus în jos. Vârful pumnalului îi crestă braţul stâng. Îşi alungă arsura durerii, înţelese că ezitarea dinainte fusese un truc – o suprafentă. Adversarul se dovedea mai periculos decât îşi închipuise. Trebuia să se aştepte la trucuri în alte trucuri din alte trucuri.

  — Am învăţat câte ceva şi de la amicul tău, Thufir Hawat, rânji Feyd-Rautha. Graţie învăţăturilor lui ţi-am stors primele picături de sânge. Păcat că boşorogul n-a mai apucat să le vadă.

  Şi Paul îşi aminti că Idaho îi spusese odată: „Aşteaptă-te la tot ce-i de aşteptat într-o luptă. În felul ăsta, n-o să te surprindă nimic”.

  Din nou, începură să-şi dea târcoale, atenţi, cu spinările încovoiate.

  Paul observă revenirea expresiei de satisfacţie pe chipul adversarului său, se miră. Punea atâta preţ pe o zgârietură? Nu cumva era otrăvită lama pumnalului? Nu, nu era cu putinţă! Oamenii săi examinaseră arma aceasta, o verificaseră înainte de a i-o aduce. Erau războinici prea experimentaţi ca să poată scăpa din vedere un lucru ca ăsta.

  — Mă uitam la femeia cu care vorbeai înainte, i se adresă Feyd-Rautha. Aia mică. Ce ţi-e? Ibovnică? Crezi că merită să mă ocup puţin de ea?

  Paul nu-i răspunse. Sondă cu simţurile sale interne, examinând sângele care îi mustea în rană. Şi descoperi o urmă de soporific. De pe lama pumnalului imperial. Îşi ajustă metabolismul, ca să anihileze ameninţarea şi să modifice structura moleculară a drogului, dar nu-şi putu împiedica un fior de incertitudine. Pregătiseră un pumnal cu un soporific pe lamă. Soporific. O substanţă incapabilă să alerteze un spion de otrăvuri, dar suficient de puternică pentru a moleşi muşchiul atins. Duşmanii săi îşi aveau fiecare propriile planuri secrete, propriile urzeli camuflate.

  Din nou, Feyd-Rautha sări înainte, lovi.

  Paul, cu zâmbetul îngheţându-i pe buze, fentă cu încetineală; ca şi cum ar fi fost stânjenit de efectul drogului şi în ultima clipă se feri brusc, întâmpinând cu vârful cristaiului braţul care fanda.

  Feyd-Rautha se răsuci lateral, rămase la distanţă, trecându-şi iar arma în mâna stângă. O uşoară paloare a obrazului îi trăda durerea acidă a rănii pe care i-o provocase Paul.

  Aşa! Să cunoască şi el momentul incertitudinii, gândi Paul. Să simtă spaima la gândul otrăvirii.

  — Trădare! Urlă Feyd-Rautha. M-a otrăvit! Simt otrava în braţ!

  Paul rupse tăcerea pe care o păstrase până atunci, spuse:

  — Nu-i decât puţin acid, ca să compenseze soporificul de pe lama Împăratului.

  Feyd-Rautha răspunse surâsului îngheţat de pe buzele lui Paul, ridicându-şi arma cu mâna stângă, într-un salut zeflemitor. În spatele lamei însă, ochii îi scăpărau de ură.

  Paul îşi schimbă cristaiul în mâna stângă, pentru a fi egal cu adversarul său. Porniră iarăşi să-şi dea târcoale, pândindu-se.

  Feyd-Rautha începu să se apropie cu paşi furişaţi, oblici, ţinându-şi cuţitul în sus. Furia turbată ce clocotea în el i se citea în privirea piezişă a ochilor şi în încleştarea fălcilor. Fandă brusc spre dreapta şi în jos. Se pomeniră amândoi încleştaţi, încordaţi, strângându-şi unul altuia mâinile în care ţineau armele.

  Paul, ferindu-se de şoldul drept al lui Feyd-Rautha, unde bănuia prezenţa unui ac otrăvit, împinse, silindu-şi adversarul să se rotească spre dreapta. Şi fu cât pe ce să nu observe vârful minuscul din centura corsetului celuilalt. O răsucire smucită şi o uşoară cedare a încleştării lui Feyd-Rautha îl preveniră. Acul trecu la câţiva milimetri de trupul său.

  Pe şoldul stâng!

  Capcană în altă capcană în altă capcană, îşi reaminti Paul. Folosindu-şi controlul Bene Gesserit al muşchilor, se lăsă brusc în jos, încercând să-l determine pe Feyd-Rautha la o acţiune reflex, dar mişcarea necesară pentru a evita acul care pândea la şoldul acestuia îl dezechilibră. Se trezi aruncat la pământ, cu Feyd-Rautha deasupra lui.

  — Ai văzut ce-am la şold, ha? Şuieră printre dinţi Feyd-Rautha. Moartea ta, nebune. Începu să-şi răsucească trupul, apropiind tot mai mult ghimpele otrăvit. Mai întâi voi lăsa otrava să-ţi paralizeze muşchii, apoi o să te omor cu pumnalul. Nu se va descoperi niciodată vreo urmă!

  Paul se încordă. În minte îi răsunară ţipete mute, ţipetele strămoşilor săi care sălăşuiau în celulele trupului şi care îi cereau să pronunţe cuvântul secret ce avea să-l slăbească pe Feyd-Rautha şi să-l salveze pe el.

  — N-am să-l rostesc! Bolborosi.

  Feyd-Rautha se holbă nedumerit, şovăi o fracţiune infimă de secundă. Lui Paul îi fu de ajuns ca să descopere punctul instabil din muşchiul unuia dintre picioarele adversarului şi poziţiile lor se inversară. Feyd-Rautha zăcea acum cu jumătate de trup acoperit de corpul lui Paul, cu şoldul drept ridicat, neputând să se întoarcă, din cauza acului care se înţepenise într-o crăpătură a pardoselii.

  Ajutat de sângele care îi năclăise braţul, Paul îşi eliberă cu o smucitură mâna stângă, apăsă scurt, adânc, sub colţul maxilarului lui Feyd-Rautha. Vârful cristalului pătrunse în creier. Feyd-Rautha zvâcni o singură dată, se lăsă moale. Trupul i se răsturnă într-o rână, ţinut încă de ghimpele înfipt în pardoseală.

  Respirând adânc, ca să-şi recapete calmul, Paul se trase la o parte şi se sculă în picioare. Rămase nemişcat lângă cadavru, cu cristaiul în mână. Apoi, cu o voită încetineală, îşi ridică ochii spre Împărat.

  — Maiestate, rosti, aţi pierdut încă un om. Acum putem renunţa la tergiversări şi la teatru? Putem discuta ce-avem de discutat? Căsătoria mea cu fiica Voastră şi urcarea pe tron a unui Atreides.

  Împăratul se răsuci pe călcâie, se uită lung la Contele Fenring. Contele îi susţinu privirea – ochi cenuşii în ochi verzi. Nu aveau nevoie de cuvinte, învăţaseră demult să se înţeleagă din ochi.

  Omoară-mi-l pe insolentul ăsta, spunea Împăratul. Atreidul e tânăr şi plin de resurse, da… dar acum e obosit, şi-apoi, oricum, ţie n-ar putea să-ţi reziste. Provoacă-l la duel… acum, imediat.