Nu mi-o amintesc, spuse Ligia. Ursus mi-a spus că pe la noi sunt păduri, păduri şi iarăşi păduri.

Şi într-o pădure înfloresc flori, adăugă Acteea, înmuindu-şi palmele într-o vază plină cu verbină şi umezind părul Ligiei.

După aceea, începu să ungă uşurel tot trupul fetei cu uleiuri parfumate din Arabia, apoi o îmbrăcă într-o tunică moale de culoarea aurului, fără mâneci, peste care urma să pună un peplum{73} alb ca zăpada. Mai înainte însă trebuia pieptănat părul, aşa că o înveli deocamdată într-un soi de haină largă de casă numită synthesis şi, aşezând-o pe un scaun, o lăsă pentru câteva minute în mâinile sclavelor, ea supraveghind de departe pieptănatul. În acelaşi timp, două sclave încălţară picioruşele Ligiei cu sandale albe, brodate cu purpură, legându-le cruciş cu panglici aurii pe gleznele ei de alabastru. Când terminară cu pieptănatul, i-au pus un peplum cu splendide falduri uşoare, pe urmă Acteea îi atârnă mărgăritare la gât şi presără pulbere de aur pe cârlionţii părului ei. Porunci apoi să fie îmbrăcată şi ea, nemailuându-şi privirile încântate de la Ligia.

În curând fu gata şi, când în faţa porţii principale începură să apară primele lectici, intrară amândouă într-un criptoportic lateral, de unde se vedea poarta principală, galeriile interioare şi curtea înconjurată de colonade de marmură numidă.

Pe sub arcada înaltă a porţii, deasupra căreia splendida cvadrigă a lui Lisip părea să ridice în aer pe Apollo şi Diana, treceau din ce în ce mai mulţi oameni. Ochii Ligiei fură izbiţi de o privelişte minunată, despre care casa modestă a lui Aulus nu putuse să-i dea nici cea mai mică idee. Era momentul în care soarele asfinţind, îşi aşternea ultimele lui raze peste coloanele de marmură galbenă de Numidia, dându-le o strălucire de aur în irizări roze. Printre coloane, alături de statuile albe reprezentând danaide, zei sau eroi, se scurgea mulţimea de bărbaţi şi femei, asemănători statuilor prin îmbrăcămintea lor – togi drapate, peplum-uri şi stofe alunecând graţios în falduri moi, strălucind în lumina soarelui ce apunea. Un Hercule uriaş, cu capul încă în lumină, dar de la piept cufundat în umbra aruncată de o coloană, privea de sus la mulţimea aceea. Acteea îi arătă Ligiei senatori îmbrăcaţi în togi cu borduri late, cu tunici colorate şi cu semiluni pe încălţăminte, cavaleri, artişti renumiţi şi matroane din Roma, îmbrăcate fie după moda romană, fie greceşte, fie în fantastice costume orientale, cu părul coafat în formă de turn sau piramidă, sau pieptănat după chipul statuilor de zeiţe, netezit pe cap şi împodobit cu flori. Multora dintre bărbaţii şi femeile care treceau, Acteea le rostea numele, adăugind în câteva cuvinte amănunte – uneori îngrozitoare, care-o înspăimântau pe Ligia, sau o umpleau de admiraţie şi uimire. I se arăta o lume ciudată, a cărei frumuseţe îi fermeca ochii, dar ale cărei contradicţii nu reuşea să le înţeleagă cu mintea ei de fată. În amurgul care învăluise cerul, printre şirurile de coloane nemişcate pierzându-se în adânc şi peste oamenii asemănători statuilor, stăpânea o mare linişte. Părea că în peisajul de marmură trebuie să trăiască nişte semizei lipsiţi de griji, împăcaţi şi fericiţi, însă vocea domoală a Acteii dezvăluia una după alta tainele îngrozitoare ale acestui palat şi ale acestor oameni. Iată, criptoporticul de colo, unde pe coloanele şi pardoseala de marmură albă mai stăruie încă sângele lui Caligula căzut sub pumnalul lui Cassius Chereas; acolo a fost omorâtă soţia lui, iar copilul zdrobit cu pietre. Dincolo, sub aripa aceea se află o hrubă subterană în care a pierit de foame, rozându-şi mâinile, Drusus cel tânăr. Dincoace a fost otrăvit Drusus cel bătrân. Acolo s-a zvârcolit de spaimă Gemellus. Acolo a căzut în convulsii Claudius, dincoace Germanicus. Pretutindeni, aceste ziduri au auzit gemete şi horcăituri de muribunzi, iar oamenii care se grăbesc acum la petrecere, îmbrăcaţi în tunici colorate, înveliţi în togi, împodobiţi cu flori şi nestemate, sunt poate condamnaţii de mâine. Poate că pe chipul multora dintre ei zâmbetul ascunde spaima, neliniştea, nesiguranţa pentru ziua de mâine. Poate că în clipa asta în inimile acestor semizei, în aparenţă lipsiţi de griji şi încununaţi, colcăie zavistia, lăcomia, invidia. Gândurile răvăşite ale Ligiei, nu reuşeau să ţină pasul cu vorbele Acteii, şi, în vreme ce lumea aceea strălucitoare îi atrăgea privirile cu o forţă tot mai mare inima i se strângea înspăimântată, şi sufletul îi fu cuprins brusc de un dor nespus, nemărginit, după Pomponia Graecina şi după casa liniştită a lui Aulus, în care stăpânea dragostea şi nu crima.

În acest timp, dinspre Vicus Apollinis s-apropiau noi valuri de oaspeţi. De dincolo de poartă, se auzea larmă, dominată de strigătele clienţilor care-şi conduseseră patronii. Prin curte şi printre colonade forfotea un furnicar de sclavi ai Cezarului, sclave, băieţi, soldaţi pretorieni care făceau de strajă la palat. Ici şi colo, printre feţele albe şi măslinii, apărea câte-o faţă neagră de numid sub o cască cu pene, cu verigi mari aurii în urechi. Se aduceau lăute, citere, buchete de flori crescute în seră, căci era toamnă târzie, lămpi portative de argint, aur sau aramă. Murmurul tot mai intens al discuţiilor se amesteca cu clipocitul havuzului, ale cărui valuri, roze în luminile amurgului răsfrânte de sus pe marmură, se spărgeau parcă-n suspine.

Acteea se oprise din povestit, dar Ligia continua să se uite, căutând pe cineva în mulţime. Deodată, faţa ei se îmbujoră. Printre coloane apărură Vinicius şi Petronius, îndreptându-se spre marele triclinium, frumoşi, calmi, asemănători unor zei în togile lor albe. Când printre oameni necunoscuţi zări aceste două feţe cunoscute şi apropiate, mai ales când îl văzu pe Vinicius, Ligia simţi că o mare greutate i s-a luat de pe inimă. I se păru că-i mai puţin singură. Dorul acela fără margini după Pomponia şi după casa lui Aulus, care o copleşise cu câteva clipe mai înainte, încetă brusc să mai fie