dureros. Ispita de a-l vedea pe Vinicius şi de a vorbi cu el înăbuşi celelalte sentimente. Zadarnic evocă în amintirea ei tot ce auzise despre nelegiuirile din casa împăratului; cuvintele Acteii şi avertismentele Pomponiei rămaseră ca nişte ecouri îndepărtate. Deodată, îşi dădu seama că nu numai obligaţia, ci şi propria ei dorinţă o îmboldeşte să meargă la petrecere. Gândindu-se că peste câteva clipe va auzi iarăşi glasul acela drag şi plăcut, care-i vorbise despre dragostea şi fericirea demnă de zei şi care îi mai răsuna şi azi în urechi ca un cântec, se simţi cuprinsă de bucurie.

Deodată, bucuria aceasta o înspăimântă. O înfiora gândul că trădează şi învăţătura curată în care fusese educată, şi pe Pomponia, şi pe sine însăşi. Altceva este să mergi din obligaţie şi altceva să te bucuri de o asemenea obligaţie. Se simţi vinovată, nedemnă, pierdută. O cuprinse disperarea şi-i veni să plângă. Dac-ar fi fost singură, ar fi îngenuncheat şi ar fi început să se bată în piept, repetând: „e vina mea, vina mea!” Ţinând-o de mână, Acteea o conduse prin camerele interioare în marele triclinium, în care urma să se desfăşoare banchetul dar ea vedea negru înaintea ochilor, urechile-i vâjâiau de emoţiile prin care trecuse, iar inima îi zvâcnea în piept, înăbuşind-o. Zări ca prin vis mii de lămpi clipind pe mese şi pe pereţi şi tot ca într-un vis auzi aclamaţiile cu care era întâmpinat împăratul, care-i apăru ca prin ceaţă. Strigătele o asurzeau, strălucirea o orbea, parfumurile o ameţeau şi, mai mult moartă decât vie, abia o mai recunoscu pe Acteea, care o aşeză la masă, ocupând şi dânsa un loc alături.

După o clipă, auzi adresându-i-se o voce joasă, cunoscută:

Salut pe cea mai frumoasă dintre fecioarele de pe acest pământ şi dintre stelele de pe cer! Te salut, divină Callina!

Tresărind, Ligia, întoarse capul: alături de ea şedea Vinicius.

Era fără togă, căci comoditatea şi obiceiul cereau să scoţi toga la petreceri. Era îmbrăcat într-o tunică roşie, fără mâneci, cu broderii de argint în chip de frunze de palmieri. Braţele-i erau goale şi-aveau prinse deasupra cotului, după, obiceiul oriental, două brăţări late de aur. De la cot în jos erau epilate cu grijă, netede, însă prea musculoase, adevărate braţe de ostaş, făcute pentru sabie şi scut. Pe cap purta o cunună de trandafiri. Cu sprâncenele lui îmbinate deasupra nasului, cu ochii lui minunaţi, cu pielea bronzată, Ligiei îi apăru ca o personificare a tinereţii şi a forţei, atât de frumos, încât, deşi îşi mai revenise întrucâtva, abia reuşi să îngaime…

Te salut, Marcus…

El continuă:

Fericiţi ochii mei care te văd; fericite urechile mele care au auzit vocea ta mai plăcută mie decât a flautului şi a citerei. De mi s-ar fi oferit să aleg cine să stea lângă mine la petrecerea asta, tu, Ligia, sau Venus, pe tine te-aş fi cerut, o, divino!

O privea nesăţios, mistuitor. Privirile lui alunecau de pe faţa ei, pe gât, pe braţele goale, mângâindu-i formele delicate, se bucurau de ea, o învăluiau, o sorbeau. Pe chipul lui străluceau, amestecându-se dorinţa, dragostea, fericirea, contopite într-o încântare fără margini.

Ştiam c-o să te văd în casa împăratului, continuă el, totuşi când te-am zărit, sufletul meu s-a cutremurat de o neţărmurită bucurie, de parcă fericirea asta mi-ar fi ajuns cu totul pe neaşteptate.

Ligia îşi revenise cu încetul. Simţind că în mulţimea asta şi casa asta el este singura fiinţă apropiată, începu să vorbească cu el şi să-l întrebe de tot ce era de neînţeles pentru ea şi o înfiora. De unde ştia el că are s-o găsească în casa Cezarului şi de ce se află ea aici? De ce a luat-o Cezarul de la Pomponia? Aici se teme şi ar vrea să se întoarcă la Pomponia. Tânjirea şi neliniştea ar ucide-o, dacă n-ar fi speranţa că Petronius şi cu el au să intervină pentru ea la împărat.

Vinicius îi destăinui cum auzise de răpirea ei chiar de la Aulus. Nu ştie pentru ce se află ea aici. Cezarul nu dă socoteală nimănui de dispoziţiile şi poruncile sale. Totuşi, să nu se teamă. El, Vinicius, e lângă ea şi va rămâne lângă ea. Ar prefera să-şi piardă ochii decât să n-o mai vadă pe ea, ar prefera să-şi piardă viaţa decât s-o părăsească. Ea este sufletul lui şi o va apăra ca pe propriul lui suflet. Are să-i construiască la el acasă un altar ca pentru zeiţa lui, pe care să-i jertfească smirnă şi aloes, iar primăvara anemone şi flori de măr… Şi, de vreme ce se teme de casa împăratului, îi promite că n-are s-o lase în casa asta.

Deşi nu vorbea răspicat şi uneori cădea pe gânduri, în glasul lui vibra adevărul, căci sentimentele lui erau sincere. Îl cuprinsese mila faţă de ea. Vorbele ei îl răscoleau. Când ea începu să-i mulţumească şi să-l asigure că Pomponia are să-l iubească pentru bunătatea lui, şi ea însăşi are să-i fie toată viaţa recunoscătoare, emoţia îl copleşi şi era convins că niciodată în viaţă n-are să se poată împotrivi rugăminţii ei. Inima i se topea de drag. Frumuseţea ei îi aţâţa simţurile, o dorea, în acelaşi timp însă, îşi dădea seama că îi este foarte dragă şi că într-adevăr ar putea s-o adore ca pe o zeiţă. Simţea o nestăvilită nevoie să-i vorbească despre frumuseţea ei şi despre adoraţia lui pentru ea şi, fiindcă gălăgia petrecerii se înteţise, se trase mai aproape de dânsa şi începu să-i şoptească cuvinte gingaşe, venite din adâncul sufletului, suave ca muzica şi ameţitoare ca vinul.

Şi o ameţi. Printre străinii aceştia care o înconjurau, el îi apăru tot mai apropiat, tot mai drag şi mai cinstit, devotat din tot sufletul. O liniştea, îi promitea să o scoată din casa împăratului, îi promitea să n-o părăsească şi s-o slujească. Înainte, la Aulus îi vorbise doar în general despre dragoste şi despre fericirea pe care i-o poate da, acum însă îi spunea fără ocol că o iubeşte,