că-i este cea mai scumpă şi cea mai dragă fiinţă. Ligia auzea pentru prima oară asemenea cuvinte din gura unui bărbat. I se părea că se trezeşte dintr-un somn. O îneca o fericire în care bucuria nemărginită se amesteca cu o nelinişte fără margini. Obrajii-i ardeau, inima-i zvâcnea, sta cu buzele întredeschise, parcă uluită. O cuprindea teama, ascultând asemenea vorbe, dar pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-i scape vreuna. Din când în când, îşi pleca ochii, pe urmă iarăşi îndrepta spre Vinicius privirea ei luminoasă, sfioasă şi întrebătoare, de parc-ar fi voit să murmure: „Spune mai departe!”

Gălăgia, muzica, mireasma florilor şi parfumul cădelniţelor orientale o ameţiră iarăşi.

La Roma era obiceiul ca oamenii să stea lungiţi la petreceri. Acasă, Ligia ocupa un loc între Pomponia şi micul Aulus. Acum însă, alături de ea, stătea Vinicius, tânăr, puternic, îndrăgostit, aprins, iar ea, dându-şi seama de înflăcărarea lui, simţea cum o încearcă ruşinea, dar şi bucuria. O învăluia o plăcută sfârşeală, un fel de leşin, o dulce uitare, ca o cădere în somn.

Apropierea ei îl tulburase şi pe Vinicius. Faţa îi pălise, nările-i fremătau ca unui cal oriental. Răsuflarea îi devenise scurtă, gâfâită, cuvintele i se încurcau în gură. Şi el se afla pentru prima oară aşezat aşa, lângă ea. Gândurile începură să i se înceţoşeze, simţea curgându-i prin vine un foc pe care în zadar încerca să-l stingă în vin. Şi nu vinul îl ameţea, ci faţa minunată a Ligiei, braţele ei goale, sânii ei feciorelnici care palpitau sub tunica aurie, trupul ei ascuns în faldurile albe ale peplum-ului. În cele din urmă, cuprinse mâna ei mai sus de încheietură, aşa cum mai făcuse o dată în casa lui Aulus, o trase spre el şi începu să-i şoptească cu buzele înfiorate:

Te iubesc, Callino… divina mea!…

Marcus, dă-mi drumul! spuse Ligia.

Însă el vorbea mai departe, cu ochii înneguraţi:

Divina mea! Iubeşte-mă!…

În clipa aceea, se auzi vocea Acteii, care stătea de partea cealaltă a Ligiei:

Cezarul se uită la voi.

Pe Vinicius îl cuprinse o mânie năprasnică şi împotriva împăratului, şi-a Acteii. Cuvintele ei risipiseră farmecul beţiei. În acest moment, chiar o voce prietenoasă tânărului i s-ar fi părut inoportună. Convins că Acteea caută intenţionat să împiedice discuţia lui cu Ligia, înălţă capul şi, uitându-se la tânăra libertă peste braţul Ligiei, spuse cu răutate:

A trecut vremea, Acteea, când la banchete stăteai alături de împărat. Se spune că te paşte orbirea, atunci cum poţi să-l vezi?

Ea răspunse, parcă cu tristeţe:

Totuşi îl văd… Şi el are vederea scurtă şi se uită la voi prin smarald. Tot ceea ce făcea Nero îi alarma chiar şi pe cei mai apropiaţi de el, aşa că Vinicius se trezi dintr-o dată neliniştit şi privi pe furiş spre împărat. Ligia, care la începutul petrecerii, îl văzuse ca prin ceaţă din cauza tulburării, iar pe urmă, absorbită de prezenţa lui Vinicius şi de vorbele lui, nu se mai uitase de loc la împărat, întoarse şi ea spre el ochii curioşi şi speriaţi.

Acteea spusese adevărul. Împăratul sta aplecat peste masă, cu un ochi închis, ţinând în dreptul celuilalt un smarald rotund, şlefuit, pe care-l folosea întotdeauna, şi se uita la ei. Pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu privirea Ligiei şi inima fetei se strânse de spaimă. Când, copilă fiind, mergea la moşia lui Aulus din Sicilia, o bătrână sclavă egipteană îi povestea despre balaurii care locuiesc în peşterile din munţi. Avusese impresia că se uitase la ea ochiul verzui al unui asemenea balaur. Apucă mâna lui Vinicius, ca un copil care se teme. Capul prinse a-i vui de gânduri ce se alungau învălmăşite. Deci acesta era el? Îngrozitorul şi atotputernicul? Nu-l văzuse niciodată până atunci şi credea că arată altfel. Îşi imagina o faţă îngrozitoare, cu răutatea întipărită în trăsături şi văzuse un cap mare, într-adevăr îngrozitor, aşezat pe un gât gros, însă mai curând caraghios, căci de departe semăna cu un cap de copil. Tunica de culoarea ametistului, interzisă muritorilor de rând, arunca o lumină vineţie pe faţa lui lată şi rotundă. Avea părul închis la culoare, frezat după moda introdusă de Otho, în patru rânduri de cârlionţi. Nu purta barbă, căci nu demult o jertfise lui Jupiter, lucru pentru care întreaga Romă îi era recunoscătoare. Oamenii însă şopteau intre ei că renunţase la ea pentru că, aşa ca tuturor bărbaţilor din neamul lui, îi creştea roşcată. Pe fruntea lui, mult boltită deasupra sprâncenelor, era totuşi ceva olimpian. Sprâncenele-i încruntate exprimau conştiinţa atotputerniciei. Sub fruntea lui de semizeu însă se afla o faţă de maimuţă, de beţiv şi de comediant, frământată de pofte schimbătoare, umflată de grăsime în ciuda vârstei tinere, bolnăvicioasă, respingătoare. Ligiei îi apăru duşmănos, dar mai presus de orice hidos.

După o clipă, puse jos smaraldul şi nu se mai uită la ea. Atunci îi văzu ochii bulbucaţi, albaştri, clipind în lumina excesivă, sticloşi, reci, asemănători cu ochii morţilor.

Întorcându-se spre Petronius, Cezarul zise:

Aceea este ostatecă de care-i îndrăgostit Vinicius?

Ea este, răspunse Petronius.

Cum se numeşte poporul ei?

Ligian.

Lui Vinicius i se pare frumoasă?

Îmbracă în peplum femeiesc un trunchi putred de măslin şi lui Vinicius are să i se pară frumos. Pe chipul tău însă o, inegalabil cunoscător, citesc de pe acum sentinţa! Nu-i nevoie s-o faci publică! Aşa-i! E prea uscată! Chiar slăbănoagă! O adevărată măciulie de mac înfiptă într-un lujer subţire, iar tu, divinule estet, la femeie preţuieşti tulpina şi de trei ori, de patru ori, tu ai dreptate! Faţa singură nu înseamnă nimic. Am avut mult de câştigat stând în preajma ta, însă n-am încă o privire atât de sigură… Şi sunt gata să pariez cu Tullius Senecion, pe iubita lui că deşi la banchet, când stau cu toţii culcaţi, e greu să dai un verdict asupra întregii făpturi, tu ţi-ai şi