Prea îngustă în şolduri, răspunse Nero, clipind din ochi.

Pe buzele lui Petronius apăru un zâmbet abia perceptibil. Tullius Senecion, care până în clipa aceea discutase cu Vestinus, sau mai degrabă îşi bătuse joc de credinţa acestuia în vise, se întoarse spre Petronius şi, cu toate că habar n-avea de ce-i vorba, spuse:

Te înşeli! Eu ţin cu împăratul.

Bine, răspunse Petronius. Tocmai îi explicam că ai un pic de minte, însă împăratul susţine că eşti un bou sadea.

Habet{74}! spuse Nero, râzând şi întorcând în jos degetul mare, cum se făcea la circuri în semn că gladiatorul primise o lovitură şi că trebuia să fie lichidat.

Vestinus, crezând că este vorba tot despre el, strigă:

Eu cred în vise şi Seneca mi-a spus o dată că şi el crede.

Noaptea trecută am visat că eram vestală, spuse Calvia Crispinilla, aplecându-se spre masă.

Auzind asta, Nero începu să bată din palme, alţii îi urmară exemplul şi aplauzele durară câteva clipe, căci Crispinilla, divorţată de câteva ori, era faimoasă pentru viaţa ei desfrânată.

Fără să se tulbure, ea continuă:

Şi ce-i cu asta? Toate vestalele sunt bătrâne şi urâte. Numai Rubria mai seamănă a om, aşa că am fi două, deşi Rubriei vara îi ies pistruii.

Permite-mi totuşi, prea pură Calvia, să constat, zise Petronius, că numai în vis mai puteai să fii vestală!

Şi dac-ar da ordin Cezarul?

Aş crede că se împlinesc chiar şi cele mai ciudate vise.

Se împlinesc, spuse Vestinus. Pe cei care nu cred în zei îi înţeleg, dar cum să nu crezi în vise?

Dar în prezicători? întrebă Nero. Mi s-a prezis o dată că Roma va înceta să mai existe, iar eu voi domni peste tot Răsăritul.

Prezicerile şi visurile se leagă între ele, spuse Vestinus. O dată, un proconsul, cunoscut ca necredincios, a trimis un sclav la templul lui Mopsus cu o scrisoare sigilată pe care nu a permis s-o deschidă, ca să controleze dacă zeul reuşeşte să răspundă la întrebarea cuprinsă în scrisoare. Sclavul a dormit noaptea în templu, ca să aibă un vis prevestitor, după care s-a întors şi a spus: „Am visat un tânăr, luminos ca soarele, care mi-a spus un singur cuvânt: «negru»“. Proconsulul, auzind acest cuvânt, a pălit şi, întorcându-se spre oaspeţii lui, necredincioşi ca şi el a spus: „Ştiţi ce era în scrisoare?”

Aici, Vestinus se întrerupse şi, ridicând cupa de vine, începu să bea.

Ce era în scrisoare? întrebă Senecion.

În scrisoare era întrebarea: „Ce taur să aducă jertfă: alb sau negru?”

Interesul trezit de povestire fu tulburat de Vitellius care, venind beat la banchet, izbucni pe neaşteptate, fără nici un motiv, într-un râs deşănţat.

De ce râde butoiul ăsta de seu? întrebă Nero.

Râsul îi deosebeşte pe oameni de animale, spuse Petronius, iar el n-are altă dovadă că nu-i porc.

Dar Vitellius se întrerupse în mijlocul râsului şi, plescăind din buzele-i lucind de grăsimi, se uită la cei din jur, uluit, de parcă nu i-ar fi văzut niciodată mai înainte.

Îşi arătă palma, ca o perniţă, şi spuse răguşit:

Mi-a căzut din deget inelul de nobil moştenit de la tata.

Care a fost cizmar, adăugă Nero.

Vitellius râse din nou în hohote şi începu să caute inelul în peplum-ul Calviei Crispinilla.

Atunci, Vatinius se apucă să imite ţipetele unei femei speriate, iar Nigidia, prietena Calviei, o tânără văduvă cu obraji de copil şi ochi de curtezană, spuse cu voce tare:

Caută ceea ce n-a pierdut.

Şi ceea ce nu i-ar folosi la nimic, dac-ar găsi, termină poetul Lucan.

Petrecerea devenea tot mai veselă. Şiruri nesfârşite de sclavi aduceau mereu alte feluri de mâncare; din vase mari, pline cu zăpadă şi înfăşurate în iederă, se scoteau în fiecare clipă ulcioarele cu felurite soiuri de vin. Beau cu toţii din abundenţă. Din tavan cerneau mereu peste masă şi peste meseni petale de trandafiri.

Petronius începu să-l roage pe Nero ca, mai înainte să se fi îmbătat oaspeţii, să înnobileze petrecerea cu cântecul său. Un cor de voci susţineau rugăminţile lui Petronius, Nero însă refuză. Nu era vorba doar de curaj, deşi îi lipsea şi acesta întotdeauna… Numai zeii ştiu cât îl costă pe el toate manifestările în public… E adevărat că nu se dă în lături de la ele, căci trebuie să faci ceva pentru artă şi, de altfel dacă Apollo l-a dăruit cu voce, darurile zeilor nu se cade să fie irosite. Înţelege chiar că este o îndatorire a lui faţă de stat. Însă astăzi este într-adevăr răguşit. Noaptea trecută şi-a pus greutăţi de plumb cald pe piept, dar nici asta n-a ajutat… Intenţionează chiar să plece la Antium, ca să respire aer de mare.

Lucan începu să-l conjure în numele artei şi al întregii omeniri. Ştiu cu toţii că divinul poet şi cântăreţ a compus o nouă odă către Venus, faţă de care poemul lui Lucreţiu nu-i decât schelălăitul unui pui de lup de un an. Trebuie ca banchetul acesta să fie un adevărat banchet. Un împărat atât de bun nu se cade să-şi chinuiască supuşii: „Nu fi tiran, Cezare!”

Nu fi tiran! repetară toţi cei care stăteau mai pe aproape.

Nero deschise braţele, arătând că n-are încotro. Atunci, pe faţa tuturor apăru o expresie de recunoştinţă şi toţi ochii se aţintiră spre el. Mai întâi însă, el porunci să fie anunţată Poppea că va cânta, declarându-le celor de faţă că ea nu venise la banchet pentru că nu se simţea bine şi, deoarece nici un medicament nu-i poate ameliora starea cum o face cântecul lui, i-ar părea rău să o priveze de un asemenea prilej.

Poppea sosi îndată.