Îl juca pe Nero după buna ei plăcere, ştia însă că atunci când e vorba de amorul lui propriu de cântăreţ, conducător de care sau poet, e periculos să-i iriţi. Intră deci, frumoasă ca o zeiţă, îmbrăcată ca şi Nero în veşmânt de culoarea ametistului şi cu un şirag de perle uriaşe la gât, jefuit cândva din tezaurul lui Massinissa{75}, cel cu părul de aur, regele numizilor; şi cu toate că de două ori divorţată, avea un chip şi priviri de fecioară.

Fu întâmpinată cu urale şi numită „divina augustă”. Niciodată în viaţă Ligia nu văzuse un chip atât de frumos şi nu-i venea să-şi creadă ochilor, deoarece, după câte aflase de la Pomponia, Poppea Sabina era una din cele mai odioase femei din lume. Ea îl împinsese pe Cezar să-şi ucidă mama şi soţia. Auzise din povestirile oaspeţilor lui Aulus şi ale servitorilor că statuile ei erau răsturnate noaptea prin oraş; auzise şi de inscripţiile ale căror autori erau condamnaţi la cele mai aspre pedepse şi care reapăreau totuşi în fiecare dimineaţă pe zidurile oraşului. Acum însă, când o văzu pe această slăvită Poppea, considerată de adepţii lui Christos drept întruparea răului şi a nelegiuirii, i se păru că numai îngerii sau nişte spirite cereşti ar putea arăta aşa. Nu reuşea să-şi desprindă ochii de la ea, iar de pe buze îi porni, fără să vrea, întrebarea:

Ah, Marcus, oare e posibil?

Iar el, surescitat de vin şi enervat că atâtea lucruri furaseră atenţia fetei, îndepărtând-o mereu de el şi de cuvintele lui, spuse:

Da, ea e frumoasă, dar tu eşti de o sută de ori mai frumoasă. Tu nu te cunoşti, căci altfel te-ai îndrăgosti de tine ca Narcis… Ea se îmbăiază în lapte ele măgăriţă, dar pe tine probabil că Venus te-a îmbăiat în propriu-i lapte. Tu nu te cunoşti, ocelle mi{76}!… Nu te uita la ea. Întoarce-ţi privirile spre mine, ocelle mi!… Atinge cu buzele potirul acesta de vin şi pe urmă am să-l sărut şi eu în acelaşi loc…

Şi se apropia tot mai mult, iar ea începu să se retragă spre Acteea. Însă în clipa aceea se ceru linişte, căci se ridicase Cezarul în picioare. Cântăreţul Diodor îi dădu o lăută în genul celor numite delta, altul, Terpnos, care urma să-l acompanieze, se apropie, purtând un instrument muzical numit nablium. Nero, sprijinind delta de masă, ridică ochii în sus şi timp de câteva clipe în triclinium domni liniştea, întreruptă numai de foşnetul petalelor de trandafir care tot ningeau din tavan.

După aceea, începu să cânte, sau mai degrabă să psalmodieze, scandând, în acompaniamentul a două lăute, imnul său către Venus. Nici vocea, puţin cam voalată, nici versurile nu erau rele, aşa că pe biata Ligia o cuprinseră din nou remuşcările, fiindcă oda, deşi slăvea pe impura, păgâna Venus, i se păru foarte frumoasă. Însuşi Cezarul, cu cununa de lauri pe frunte, cu privirile îndreptate spre înălţime, i se păru superb şi mult mai puţin înfricoşător şi mai puţin hidos decât la începutul petrecerii.

Invitaţii răspunseră cu tunete de aplauze. Strigăte: „O, voce cerească!” răsunau în jur, unele dintre femei îşi ridicaseră, palmele în aer în semn de admiraţie şi rămaseră aşa chiar şi după terminarea cântecului, altele îşi ştergeau ochii înlăcrimaţi; întreaga sală clocotea. Poppea îşi plecă căpşorul auriu şi duse la buze mâna lui Nero, ţinând-o îndelung în tăcere, iar tânărul Pitagora, un grec neasemuit de frumos, acelaşi cu care mai târziu Nero, pe jumătate nebun, avea să se cunune cu respectarea întregului ritual – îngenunche acum la picioarele lui.

Nero însă se uita cu atenţie la Petronius, ale cărui laude le dorea întotdeauna mai presus de orice. Petronius spuse:

În privinţa muzicii, Orfeu trebuie să fie tot atât de galben de invidie în clipa asta ca şi Lucan aci de faţă; iar în privinţa versurilor, regret că nu sunt mai rele, căci poate atunci aş fi găsit cuvinte corespunzătoare pentru lauda lor.

Lucan nu-i luă în nume de rău că pomenise de invidie, dimpotrivă, îl privi cu recunoştinţă şi, prefăcându-se prost dispus, începu să mormăie:

Blestemată soartă, care mi-ai poruncit să trăiesc în aceeaşi vreme cu un asemenea poet! Aş fi avut un loc şi în amintirea oamenilor, şi în Parnas, dar aşa mă sting ca o lampă în lumina soarelui.

Petronius însă, care avea o memorie uimitoare, începu să repete fragmente din odă, să citeze versuri disparate, să evidenţieze şi să analizeze expresiile cele mai frumoase. Lucan, chipurile uitând de invidie, adăugă la cuvintele lui Petronius propria-i încântare. Pe faţa lui Nero se oglindeau plăcerea şi o vanitate fără margini, nu numai vecină, ci chiar soră bună cu prostia. El însuşi le reamintea versurile pe care le considera mai frumoase. În cele din urmă, îl consolă pe Lucan, spunându-i să nu se piardă cu firea, fiindcă omul rămâne cu ceea ce se naşte şi că cinstirea acordată de oameni lui Jupiter nu exclude cinstirea celorlalţi zei.

Se ridică apoi s-o conducă pe Poppea, care fiind într-adevăr bolnavă, dorea să plece. Oaspeţilor le porunci să-şi reocupe locurile, anunţându-i că va reveni. Într-adevăr, s-a întors după câteva clipe, ca să se parfumeze cu fum înmiresmat din cădelniţe şi să asiste la spectacolul pe care el însuşi, Petronius sau Tigellinus îl pregăteau de obicei pentru petrecere.

Se citeau iarăşi versuri sau se ascultau dialoguri, în care paradoxul ţinea locul spiritului. Mai târziu, renumitul mim Paris prezentă peripeţiile Ionei, fiica lui Inachos. Oaspeţilor, şi mai cu seamă Ligiei, neînvăţată cu asemenea spectacole, li se părea că văd minuni şi vrăji. Paris prin mişcările mâinilor şi ale trupului ştia să exprime lucruri în aparenţă imposibil de exprimat în dans. Palmele lui frământau aerul, imaginând un nor luminos, viu, plin de vibraţii, voluptos, care înconjura figura unei fete pe jumătate leşinată. Era un tablou, nu un dans, un tablou clar, înfăţişând iubiri tainice, fermecător şi neruşinat. Când apoi au intrat coribanţi{77} cu fete siriene şi au