început un dans bahic, în sunetele citerelor, flauturilor, cimbalelor şi tobelor, un dans sălbatec, plin de ţipete dezmăţate, Ligiei i se păru că o arde un foc viu şi ar fi dorit ca trăsnetul să lovească casa asta sau să se prăbuşească acoperişul peste capetele mesenilor.

Însă din plasa de aur atârnată sub tavan nu cădeau decât petale de trandafiri, iar Vinicius, pe jumătate beat, îi spunea:

Te-am văzut în casa lui Aulus la havuz şi m-am îndrăgostit de tine. Era în zori şi tu credeai că nu te vede nimeni, dar eu te-am văzut… Şi de-atunci te văd mereu aşa, deşi peplum-ul mi te ascunde. Scoate-ţi peplum-ul, aşa cum a făcut şi Crispinilla. Nu vezi? Şi Zeii, şi oamenii caută numai dragoste. În afară de dragoste, nu mai există nimic pe lume! Sprijină-ţi capul pe pieptul meu şi închide ochii.

 

Sângele îi zvâcnea puternic în tâmple şi în braţe. Avea senzaţia că alunecă într-o prăpastie şi că Vinicius, care puţin mai înainte îi păruse atât de apropiat şi de iubitor, în loc s-o salveze, o trage el însuşi în adânc. Se mânie pe el. Din nou se temea şi de petrecerea asta, şi de el, şi de ea însăşi. O voce, amintind de vocea Pomponiei, mai strigă o dată în sufletul ei: „Ligia, salvează-te!” însă o altă voce îi şoptea că este prea târziu şi că cine a fost ars de o asemenea vâlvătaie, cine a văzut tot ceea ce s-a petrecut la acest banchet, cine şi-a simţit inima bătând cum şi-o simţise ea ascultând cuvintele lui Vinicius, cine a tremurat de fiorii care au cuprins-o când el se apropia de ea, acela e pierdut fără nici o speranţă de salvare. I se făcu rău. În anumite momente, îi venea să leşine, simţea că ceva îngrozitor se petrece cu dânsa. Ştia că mânia Cezarului n-ar fi cruţat pe nimeni care ar fi plecat până nu se ridica el de la masă, dar chiar de n-ar fi fost aşa, n-ar mai fi avut putere să facă gestul acesta.

Iar până la sfârşitul petrecerii mai era mult. Sclavii aduceau mereu alte feluri de mâncare şi umpleau într-una cupele cu vin, iar în faţa mesei, aşezată în semicerc, apărură doi atleţi ca să dea oaspeţilor un spectacol de lupte.

Începură imediat lupta. Trupurile puternice, lucind de ulei, se încleştară, formând o singură stâncă. Oasele trosniră în îmbrăţişarea sălbatecă. Dinţii strânşi convulsiv scrâşneau fioros. Din când în când, se auzeau bufniturile rapide şi înfundate ale picioarelor pe podeaua dată cu şofran. Apoi, din nou rămâneau nemişcaţi, tăcuţi, şi spectatorii aveau impresia că au în faţa lor un grup sculptat în piatră. Ochii romanilor urmăreau cu plăcere jocul spinărilor, picioarelor şi braţelor teribil încleştate. Lupta însă nu dură prea mult, căci Croton, maestru şi mai marele şcolii gladiatorilor, nu degeaba trecea drept cel mai puternic atlet din imperiu. Adversarul lui începu să gâfâie, apoi să horcăie, faţa i se învineţi şi, în cele din urmă, căzu, vărsând sânge pe gură.

O furtună de aplauze salută sfârşitul luptei, iar Croton, punându-şi un picior pe spatele adversarului, îşi încrucişa pe piept braţele uriaşe, rotindu-şi privirile triumfătoare peste sală.

Intrară apoi imitatorii de animale şi de voci de animale, scamatorii şi bufonii, însă puţini se mai uitau la ei, căci vinul împăienjenise privirile spectatorilor. Petrecerea se transformase treptat într-o orgie. Fetele siriene, care dansaseră mai înainte dansul bahic, se amestecară cu oaspeţii. Muzica se transformase într-o gălăgie dezordonată şi sălbatecă de citere, lăute, cimbale, sistre egiptene, trompete şi cornuri, şi deoarece unii dintre oaspeţi doreau să discute, începură să strige la muzicanţi să plece. Aerul saturat de parfumul florilor, al uleiurilor cu care nişte efebi, superbi stropeau în timpul petrecerii tălpile oaspeţilor, de miros de şofran şi transpiraţie – devenise sufocant. Lămpile pâlpâiau anemice, pe frunţi cununile stăteau strâmb, obrajii păleau, năpădiţi de năduşeală.

Vitellius căzu sub masă. Nigidia, beată, cu trupul dezgolit pe jumătate, îşi rezema capul de pieptul lui Lucan, iar poetul, beat şi el, începu să spulbere, suflând uşor, pudra aurie de pe părul ei, ridicând ochii spre tavan cu o nespusă încântare. Vestinus repeta cu încăpăţânarea beţivului pentru a zecea oară răspunsul lui Mopsus la scrisoarea pecetluită a proconsulului. Tullius, care-şi bătea joc de zei, spunea cu voce tărăgănată, întreruptă de sughiţuri:

Dacă Sferos al lui Xenofan e rotund, atunci, înţelegi, pe un asemenea zeu poţi să-l rostogoleşti cu piciorul ca pe un butoi.

Însă Domitius Afer, un bătrân hoţ şi denunţător, fu revoltat de această blasfemie şi, de mânie, vomită pe propria-i tunică tot falernul băut. El mai credea în zei. Oamenii spun că Roma are să piară, ba chiar sunt unii care susţin că a şi început să piară. Păi sigur!… Dar dac-o să piară, o să se întâmple numai din cauză că tineretul şi-a pierdut credinţa, şi fără credinţă nu există virtute. Au fost uitate şi părăsite vechile obiceiuri, simple, nerafinate, şi nimănui nu-i trece prin minte că epicurienii n-au să poată ţine piept barbarilor. Totu-i zadarnic! În ceea ce-l priveşte, regreta că a apucat să trăiască asemenea timpuri, că trebuie să-şi caute în plăceri refugiul din faţa necazurilor, care, altfel, repede l-ar da gata.

Spunând acestea, trase spre sine o dansatoare siriană şi începu să-i sărute gâtul şi spatele cu gura lui toată ştirbă. Văzându-l, consulul Memmius Regulus râse şi, ridicându-şi chelia împodobită cu o cunună alunecată pe-o ureche, spuse:

Cine zice că Roma piere?… Prostii!… Eu, consulul, ştiu mai bine… Videant consules{78}! Treizeci de legiuni… apără pax romana{79} a noastră!…

Apoi, îşi duse pumnii la tâmple şi începu să răcnească, acoperind larma sălii:

Treizeci de legiuni! Treizeci de legiuni!… Din Britania până la graniţa parţilor!

Brusc însă căzu pe gânduri şi, ducând degetul la frunte, murmură:

Sau poate chiar treizeci şi două…

Şi se rostogoli sub masă, unde îndată începu să vomite limbi de flamingo, ciuperci la cuptor, ciuperci la gheaţă, lăcuste în miere, peşte, cărnuri şi tot ce