Pe Domitius nu-l liniştea numărul legiunilor care apărau pacea Romei: nu, nu! Roma trebuie să piară pentru că au pierit credinţa în zei şi obiceiurile strămoşeşti. Roma trebuie să piară şi e păcat, căci viaţa e totuşi plăcută, împăratul mărinimos şi vinul bun! Ah, ce păcat!

Şi, lipindu-şi obrazul de omoplaţii bacantei siriene, începu să plângă.

Ce contează viaţa viitoare!… Ahile avea dreptate, mai bine să fii argat în lumea asta însorită, decât rege în ţara cimerienilor{80}. Şi se mai pune şi întrebarea dacă zeii există într-adevăr, cu toate că necredinţa duce tineretul la pieire…

Între timp, Lucan suflase toată pulberea de aur de pe părul Nigidiei, beată, care adormise. Luă fire lungi de iederă din vaza din faţa lui şi o înfăşură pe femeia adormită, apoi privi la cei din jurul său, foarte încântat, parcă vrând să-i întrebe ceva.

Se împodobi după aceea şi pe sine cu iederă, repetând cu profundă convingere:

Eu nu-s om, sunt un faun.

Petronius nu era beat, însă Nero, care la început băuse puţin din consideraţie pentru vocea-i „divină”, spre sfârşit golea o cupă după alta şi se îmbătase. Vru chiar să declame mai departe versuri de-ale sale, de data asta greceşti, dar le uitase şi din greşeală declamă o poezie de Anacreon. Încercară să-i ţină isonul Pitagora, Diodor şi Terpnos, dar fiindcă nu le mergea nici unuia, se lăsară păgubaşi. Uitând de versuri, Nero începu să admire, ca un fin cunoscător ce era, frumuseţea lui Pitagora şi să-i sărute mâinile, entuziasmat. Mâini atât de frumoase văzuse numai cândva… la cine oare?

Ducându-şi palma la frunte năduşită, începu să-şi forţeze memoria. După câteva clipe, pe faţa lui se oglindi spaima:

Aha! La mama! La Agripina!

Dintr-o dată, îl cuprinseră viziuni sumbre.

Se spune, zise el, că umblă în nopţile cu lună pe mare, pe lângă Baiae şi Bauli… Nu face nimic, umblă doar aşa, umblă parc-ar căuta ceva. Iar când se apropie de o barcă, se uită şi pleacă, iar pescarul la care s-a uitat moare.

Nu-i o temă rea, spuse Petronius.

Vestinus, întinzându-şi gâtul ca de broască ţestoasă, şopti tainic:

Nu cred în zei, dar cred în spirite!

Nero însă nu le dădu atenţie şi continuă:

Doar am ţinut lemuria{81}. Nu vreau s-o văd! E al cincilea an. A trebuit, a trebuit s-o condamn pentru că trimisese un ucigaş să mă omoare şi, dacă nu i-aş fi luat-o înainte, nu m-aţi fi auzit azi declamând.

Mulţumim, Cezarule, în numele oraşului şi al lumii întregi, strigă Domitius Afer.

Vin! Şi să se bată în timpane.

Gălăgia reîncepu. Lucan, învelit tot în iederă, se ridică şi începu să strige, ca să acopere zgomotul:

Eu nu-s om, ci faun şi locuiesc în pădure… E… he… ooo!

În cele din urmă, se îmbătă de-a binelea şi împăratul, se îmbătă toată lumea, bărbaţii şi femeile de-a valma. Vinicius nu era mai puţin beat decât ceilalţi. Mistuit cum era de dorinţă, se trezise în el şi cheful de ceartă, ceea ce i se întâmpla întotdeauna, când întrecea măsura la băutură. Faţa-i brună pălise, limba i se împleticea, în timp ce striga cu voce puternică şi poruncitoare:

Dă-mi buzele! Azi sau mâine, totuna-i!… Destul am aşteptat! Împăratul te-a luat de la Aulus ca să mi te dăruiască mie, înţelegi? Mâine pe înserat am să trimit după tine, înţelegi?… împăratul mi te-a promis înainte de a te fi luat de acolo… Trebuie să fii a mea! Dă-mi buzele! Nu vreau să aştept până mâine… Dă-mi repede buzele!

Şi o luă în braţe. Acteea căuta s-o apere pe Ligia, ea însăşi se apăra cu ultimele puteri, căci se simţea pierdută. Zadarnic însă se forţa să desprindă de pe ea braţul lui epilat; în zadar îl implora cu vocea-i slabă, care tremura de tristeţe şi de spaimă, să nu fie crud şi să aibă milă de ea. Îi simţea răsuflarea duhnind de vin tot mai aproape, faţa lui ajunse chiar lângă faţa ei. Nu mai era Vinicius cel pe care-l ştia, bun şi aproape drag sufletului ei, ci un satir beat şi rău, care o umplea de groază şi de scârbă.

Totuşi, forţele o părăseau tot mai mult. În zadar, zbătându-se, îşi întorcea faţa, ca să evite sărutările lui. El se ridică şi o cuprinse cu amândouă braţele şi, gâfâind, începu să-i strivească cu gura buzele palide.

În aceeaşi clipă însă, o forţă îngrozitoare desfăcu braţele lui de pe trupul fetei, atât de uşor de parc-ar fi fost braţele unui copil, iar pe el îl împinse la o parte ca pe un vreasc sau o frunză căzută. Ce se întâmplase? Vinicius îşi frecă ochii uimiţi şi deodată zări deasupra lui statura uriaşă a ligianului numit Ursus pe care-l cunoscuse în casa lui Aulus.

Ligianul stătea liniştit şi se uita la Vinicius cu ochii lui azurii atât de ciudat, încât tânărului îi îngheţă sângele în vine. Pe urmă, o luă în braţe pe prinţesa lui şi cu pas egal şi liniştit ieşi din triclinium.

Acteea ieşi imediat după el.

Vinicius rămase o clipită împietrit, apoi zvâcni din loc şi alergă spre ieşire:

Ligia! Ligia!…

Doborât însă de uimire, de mânie şi de vin, simţi cum i se taie picioarele. Căzu o dată şi încă o dată, apoi se atârnă de braţul gol al uneia dintre bacante şi-o întrebă, clipind din ochi:

Ce s-a întâmplat?

Ea, luând o cupă de vin, i-o întinse, zâmbindu-i, cu ochii împăienjeniţi:

Bea!

Vinicius bău şi se rostogoli pe jos.

Cea mai mare parte din oaspeţi zăceau sub masă; alţii umblau cu paşii împleticiţi prin triclinium, alţii dormeau pe paturile pe care se stătea la ospeţe, sforăind sau vomitând în somn prisosul de vin, iar peste consulii şi senatorii beţi, peste dansatoarele şi patricienele bete, peste întreagă această