lume atotputernică încă, dar istovită, încununată şi ghiftuită, dar muribundă, din plasa de aur prinsă de tavan se cerneau fără încetare petale de trandafiri.

Afară începuse să se lumineze de ziuă.

 

 

Capitolul  VIII

 

 

Pe Ursus nimeni nu-l opri, nimeni nu-l întrebă măcar ce face. Nici aceia dintre oaspeţi care nu zăceau sub masă nu-şi mai păstrau locurile, aşa că servitorii, văzând un uriaş care ducea în braţe pe una dintre invitate, şi-au închipuit că-i un sclav care-şi duce stăpâna beată. De altfel, Acteea mergea alături şi prezenţa ei înlătura orice bănuieli.

În felul acesta, au ieşit din triclinium în încăperea alăturată, iar de acolo în galeria care ducea spre locuinţa Acteii.

Pe Ligia o părăsiseră într-atât puterile, încât atârnă ca moartă în braţele lui Ursus. Însă când o învălui aerul rece şi curat al dimineţii, deschise ochii. Afară se lumina tot mai mult. Mergând printre coloane, cotiră după câteva clipe printr-un portic lateral, care nu ducea în curte, ci în grădinile palatului, unde crestele pinilor şi ale chiparoşilor erau rumenite de primele raze ale zorilor. În partea aceasta a palatului era pustiu. Ecourile muzicii şi ţipetele orgiei ajungeau tot mai stins până la ei. Ligiei i se părea că a fost smulsă din iad şi scoasă în lumea luminoasă a lui Dumnezeu. Deci mai exista ceva în afară de acel scârbos triclinium. Existau cerul, zorile, lumina şi liniştea. Brusc, o cuprinse plânsul şi, strângându-se la pieptul uriaşului, începu să şoptească printre suspine:

Acasă, Ursus, acasă, la Aulus!…

Mergem! răspunse Ursus.

Ajunseră într-un mic atrium, alăturat locuinţei Acteii. Acolo, Ursus o aşeză pe Ligia pe o bancă de marmură, nu departe de havuz. Acteea căută s-o liniştească, îndemnând-o să se odihnească, asigurând-o că deocamdată n-o ameninţă nimic, căci mesenii beţi au să doarmă după petrecere până seara. Însă Ligia nu voia să se liniştească; apăsându-şi tâmplele cu mâinile, repeta într-una ca un copil:

Acasă, la Aulus!…

Ursus era gata. Adevărat că la porţi stăteau pretorienii, dar el avea să treacă şi aşa. Ostaşii nu-i opresc pe cei care ies. În faţa arcadei de la intrare mişună lecticile. Oamenii încep să iasă în grupuri. Nimeni n-are să-i oprească. Au să iasă împreună cu mulţimea şi-au să se ducă drept acasă. De altfel, ce-i pasă? Cum porunceşte prinţesa, aşa o să facă. Pentru asta-i el aici.

Iar Ligia repeta:

Da, Ursus, plecăm.

Acteea însă trebuia să aibă minte pentru amândoi. Au să iasă. Da! Nimeni n-o să-i oprească. Dar din casa împăratului nu-i îngăduit să fugi, iar cine îndrăzneşte îl jigneşte pe majestatea-sa. Au să iasă, dar seara, un centurion în fruntea soldaţilor va duce condamnarea la moarte pentru Aulus şi Pomponia Graecina, iar Ligia va fi luată înapoi la palat şi atunci nu va mai exista scăpare pentru ea. Dacă soţii Aulus o vor primi sub acoperişul lor, îi aştepta cu siguranţă moartea.

Ligia îşi lăsă braţele să cadă pe lângă trup. N-avea ce face. Avea de ales, fie să-i ducă la pieire pe Plautius şi soţia lui, fie să piară singură. Ducându-se la banchet, nădăjduia că Vinicius şi Petronius au s-o ceară de la împărat şi-au s-o dea înapoi Pomponiei, acum însă, era convinsă că tocmai ei îi dăduseră împăratului ideea s-o ia de la Aulus. N-avea ce face. Numai o minune mai putea s-o smulgă din prăpastia asta. O minune şi puterea lui Dumnezeu.

Acteea, spuse ea cu disperare, ai auzit ce spunea Vinicius, că împăratul m-a dăruit lui şi că astă seară trimite sclavi după mine să mă ia la casa lui.

Am auzit, răspunse Acteea.

Şi, desfăcând braţele a neputinţă, tăcu. Disperarea Ligiei nu trezi nici un ecou în sufletul ei. Ea însăşi fusese amanta lui Nero şi, oricât era de bună, nu desluşea caracterul dezonorant al unor asemenea relaţii. Ca fostă sclavă se obişnuise prea mult cu soarta sclavilor şi, în afară de asta, continua să-l mai iubească pe Nero. Dacă s-ar întoarce la ea, l-ar primi, fericită. Dîndu-şi seama acum limpede că Ligia trebuia sau să devină iubita tânărului şi frumosului Vinicius, sau să se expună pe sine şi pe soţii Aulus la pieire, nu înţelegea pur şi simplu de ce fata mai şovăie.

În casa împăratului, spuse, după o clipă, n-ai fi mai în siguranţă decât în casa lui Vinicius.

Nu se gândi că, deşi spunea adevărul, cuvintele ei însemnau: „Împacă-te cu soarta şi devino amanta lui Vinicius”. Ligiei, care mai simţea pe buze urma sărutărilor lui pline de poftă animalică, mistuitoare ca focul, i se adună tot sângele în obraji de ruşine numai amintindu-şi.

Niciodată! izbucni ea. N-am să rămân nici aici, nici la Vinicius, niciodată!

Acteea se miră de izbucnirea aceasta:

Oare, întrebă ea, îl urăşti atât de mult pe Vinicius?

Ligia nu mai putea răspunde, căci o apucase iarăşi plânsul. Acteea o strânse la piept şi încercă s-o liniştească. Ursus răsufla greu şi strângea din pumnii lui uriaşi căci, iubind-o cu o fidelitate de câine pe prinţesa lui, nu suporta s-o vadă plângând. În inima lui semisălbatică de ligian se născuse dorinţa să se înapoieze în sală şi să-l sugrume pe Vinicius şi la nevoie chiar şi pe Cezar. Se temea însă să spună asta faţă de stăpâna sa, căci nu era sigur dacă o asemenea faptă, care la prima vedere i se părea cum nu se poate mai simplă, era permisă unui adept al Mielului Răstignit.

După ce o linişti, Acteea o întrebă iarăşi:

Îl urăşti oare atât de mult?

Nu, răspunse Ligia, eu n-am voie să-l urăsc, pentru că sunt creştină.

Ştiu, Ligia. Ştiu de asemenea din scrisorile lui Pavel din Tars că vouă nu vă este îngăduit să vă pierdeţi cinstea, că trebuie să vă temeţi mai mult de păcat decât de moarte, dar spune-mi, învăţătura ta îţi permite să faci moarte?

Nu.