Se lăsă o clipă de tăcere. O prăpastie fără fund se deschise din nou în faţa Ligiei.

Tânăra libertă continuă:

Te întreb, pentru că îmi pare rău de tine şi de buna Pomponia, şi de Aulus, şi de copilul lor. Eu trăiesc de mult în casa asta şi ştiu cât e de primejdios să-l mânii pe împărat. Nu! Voi nu puteţi fugi de aici. Îţi mai rămâne o singură cale: să-l rogi pe Vinicius să te dea înapoi Pomponiei.

Ligia însă îngenunche ca să se roage altcuiva. Ursus îngenunche de asemenea şi amândoi începură să se roage în casa împăratului, în zorii zilei.

Acteea vedea pentru prima oară o astfel de rugăciune. Nu-şi putea desprinde privirile de la Ligia. O vedea dintr-o parte, cu capul şi mâinile ridicate, privind spre cer, chemând parcă de acolo salvarea. Ea însăşi părea o lumină. Zorile îi luminau părul de aur întunecat şi peplum-ul alb şi îşi răsfrângeau strălucirea peste ea, scăldând-o în razele lor. Cum sta aşa, cu mâinile ridicate, chipul ei palid, cu buzele întredeschise şi privirile fixe, exprima un extaz supranatural. Acum înţelese şi Acteea de ce Ligia nu poate să devină amanta nimănui. În faţa fostei iubite a lui Nero se dădu parcă la o parte un văl care ascundea o cu totul altă lume decât cea în care se obişnuise. O uimea rugăciunea asta în casa crimei şi-a infamiei. Cu o clipă mai înainte, avusese impresia că nu există salvare pentru Ligia, acum însă începu să creadă că se poate întâmpla ceva extraordinar, că salvarea are să vină, adusă de o putere căreia nici Cezarul n-o să i se poată opune, că au să coboare din cer armate de îngeri în ajutorul fetei, sau că soarele are să-şi aştearnă razele la picioarele ei şi are s-o înalţe spre el. Auzise de multe minuni printre creştini şi se gândea acum să probabil totul e adevărat, de vreme ce Ligia se roagă cu atâta ardoare.

Ligia se ridică, în sfârşit, cu faţa luminată de speranţă. Se ridică şi Ursus şi, aşezându-se lângă bancă, se uita la stăpâna lui, aşteptându-i cuvintele.

Dar ochii ei se împăienjeniră şi două lacrimi mari începură să se prelingă pe obraji.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Pomponia şi pe Aulus, spuse ea. N-am voie să atrag pieirea asupra lor, aşa că n-am să-i mai văd niciodată.

Se întoarse spre Ursus şi-i spuse că numai el îi mai rămâne pe lume, că de-acum el trebuie să-i fie tată şi ocrotitor. Nu pot să caute adăpost la Aulus, căci ar trage asupra lor mânia împăratului. Ea însă nu poate să rămână aici în casa împăratului, nici în a lui Vinicius. Ursus să o ia şi să o scoată din oraş, să o ascundă undeva, unde să n-o găsească nici Vinicius, nici slugile lui. Ea are să-l urmeze pretutindeni, chiar şi peste mare, chiar şi peste munţi, la barbari, unde nu s-a auzit de numele de roman şi unde nu ajunge puterea Cezarului. S-o ia şi s-o salveze, căci numai el singur i-a mai rămas.

Ligianul era gata şi în semn de supunere se prosternă şi-i îmbrăţişa picioarele. Pe faţa Acteii, care aşteptase o minune, se oglindi dezamăgirea. Numai atâta i-a adus rugăciunea aceea? A fugi din casa împăratului însemna a comite crima de lezare a majestăţii, crimă care trebuie pedepsită. Chiar dacă Ligia ar reuşi să se ascundă, Cezarul ar pedepsi familia lui Aulus. Dacă vrea să fugă, mai bine să fugă din casa lui Vinicius. Atunci, împăratul, căruia nu-i place să se amestece în treburile altora, poate că n-are să vrea să-l ajute pe Vinicius în urmărirea ei şi, în orice caz, n-are să fie o crimă de lezare de majestate.

Tot aşa gândea şi Ligia. Soţii Aulus nici n-au să ştie unde este ea, nici chiar Pomponia. Are să fugă însă nu din casa lui Vinicius, ci în drum spre ea. El i-a mărturisit, beat fiind, că diseară are să trimită sclavii săi după ea. Cu siguranţă că spusese adevărul pe care nu l-ar fi recunoscut dac-ar fi fost treaz. Probabil că el însuşi, sau poate că împreună cu Petronius, l-au văzut pe împărat înainte de petrecere şi i-au smuls promisiunea că a doua zi seara să i-o dea. Iar dac-ar uita astăzi, au să trimită după ea mâine. Ursus însă are s-o salveze. Are să vină, are s-o scoată din lectică, aşa cum a scos-o şi din triclinium, şi au să plece în lume. Lui Ursus nu-i rezistă nimeni. Nu i-ar rezista nici măcar luptătorul acela îngrozitor care a luptat ieri în triclinium. Şi fiindcă Vinicius poate să trimită mulţi sclavi, Ursus are să se ducă imediat la episcopul Linus după sfat şi ajutor. Episcopul are să se milostivească creştinilor să meargă împreună cu Ursus ca să o salveze. Au s-o ia cu forţa şi au s-o ducă, apoi Ursus are să reuşească s-o scoată din oraş şi s-o ascundă undeva de puterea romană.

Fata se îmbujoră şi începu să râdă. Curajul îi revenise, de parcă speranţa salvării ar fi devenit de pe acum realitate. Deodată, se aruncă de gâtul Acteii şi, lipindu-şi buzele gingaşe de obrazul ei, şopti:

Tu n-ai să mă trădezi, Acteea nu-i aşa?

Pe umbra mamei mele, răspunse liberta, n-am să vă trădez şi roagă-l pe Dumnezeul tău ca Ursus să reuşească să te salveze.

Ochii albaştri copilăroşi ai uriaşului străluceau de fericire. Singur nu reuşise să găsească nici o soluţie măcar că îşi muncise bietul său cap; un lucru ca ăsta însă, poate să-l facă, fie ziua, fie noaptea!… O să meargă la episcop, căci episcopul citeşte în cer ce-i îngăduit şi ce nu-i îngăduit. Pe creştini ar reuşi oricum să-i strângă. Parcă puţini cunoscuţi are el sclavi şi gladiatori, şi oameni liberi, şi în Subura, şi dincolo de Tibru? Ar putea să adune şi o mie şi două. Şi are s-o salveze pe stăpâna lui şi