Ajuns cu gândul aici, începu să privească înaintea lui ca şi cum ar fi vrut să desluşească întâmplări viitoare şi nespus de îndepărtate, apoi murmură:

În păduri? Hei, ce păduri, ce păduri!… Peste o clipă însă, se scutură de viziuni.

Da, o să se ducă imediat la episcop iar seara o să pândească lectica, însoţit de vreo sută de prieteni. N-au decât s-o ducă nu numai cu sclavii, dar chiar şi cu pretorienii! E mai bine să nu se vâre nimeni sub pumnul lui, de-ar fi apărat chiar de-o armură de fier… Ce, parcă fierul e atât de tare? Dacă izbeşti bine fierul nici capul de dedesubt nu mai rezistă.

Ligia însă ridică un deget în sus şi cu copilărească seriozitate spuse:

Ursus! „Să nu ucizi!”

Ligianul începu să se scarpine la ceafă cu mâna lui cât un mai. Era într-o mare încurcătură. Doar trebuie să le-o smulgă pe Ligia… „lumina lui”… A spus ea însăşi că acum e rândul lui… Are să se străduiască cât o să poată. Dar dacă, fără voia lui o să se întâmple ceva?… Doar trebuie să le-o smulgă! Ei, dacă o să se întâmple, el are să se căiască atât de mult şi are să ceară atât de fierbinte iertare de la Mielul Nevinovat încât Mielul Răstignit are să se îndure de sărmanul de el… Doar el n-ar vrea să-l supere pe Miel, numai că are mâinile atât de grele…

O mare înduioşare se zugrăvi pe faţa lui. Dorind să o ascundă, se înclină şi spuse:

Eu mă duc atunci la sfântul episcop.

Acteea o cuprinse pe Ligia pe după grumaji şi începu să plângă…

Înţelese încă o dată că exista o lume în care chiar şi suferinţa aduce mai multă fericire decât tot luxul şi plăcerile din casa Cezarului; încă o dată se deschise în faţa ei o poartă spre lumină dar în acelaşi timp îşi dădea seama că nu-i demnă să treacă prin această poartă.

Capitolul  IX

Ligiei îi părea rău de Pomponia Graecina, pe care-o iubea din tot sufletul şi-i părea rău de toată casa lui Aulus, totuşi nu mai era deznădăjduită. Simţi chiar o dulce mulţumire la gândul că, iată pentru Adevărul ei, sacrifică bunăstarea şi confortul şi adoptă o viaţă de prigoană, în necunoscut. Poate că era la mijloc puţină curiozitate copilărească, să vadă cum are să fie viaţa acolo, în ţări îndepărtate, printre barbari şi animale sălbatice. În adâncul inimii însă era credinţa profundă şi convingerea că procedând astfel urmează porunca Divinului învăţător şi că de acum El însuşi va veghea asupra ei ca asupra unui copil ascultător şi credincios. Şi în cazul acesta ce rău i s-ar mai putea întâmpla? Dac-au să fie şi suferinţe, are să ie îndure în numele Lui. Are să vină moartea şi atunci El are s-o ia în ceruri şi cândva, când are să moară şi Pomponia, au să fie iarăşi împreună, o veşnicie. Adesea, încă în casa lui Aulus, era frământată în mintea ei de copil de gândul că ea creştină nu poate să facă nimic pentru Răstignitul despre care amintise cu atâta înduioşare Ursus. Acum însă sosise clipa. Ligia se simţea aproape fericită şi începu să vorbească de fericirea ei şi Acteii, care încă n-o putea înţelege. Să renunţi la tot, la casă, la lux, la oraş, la grădini, la temple şi porticuri la tot ce e minunat, să părăseşti ţara însorită şi oamenii apropiaţi şi pentru ce? Ca să te ascunzi de dragostea unui oştean tânăr şi frumos?…

Pentru Acteea aceste lucruri n-aveau nici o noimă. În anumite clipe, simţea că poate există un adevăr în asta, că poate să existe chiar o mare şi tainică fericire, dar nu putea să-şi dea seama clar, mai ales că pe Ligia o aştepta o încercare grea, care s-ar putea sfârşi rău, şi în care şi-ar putea pierde chiar viaţa. Acteea era fricoasă din fire şi se gândea cu teamă la ceea ce ar putea să aducă seara aceea. Nu voia însă să-i vorbească Ligiei de îndoielile ei şi, deoarece între timp se făcuse ziuă şi soarele pătrunsese în atrium, o îmbie la odihna necesară după noaptea nedormită. Ligia nu se opuse şi intrară amândouă în cubiculum-ul spaţios şi aranjat cu somptuozitate, ca urmare a vechilor relaţii ale Acteii cu Cezarul. Acolo se culcară una lângă alta, însă Acteea, cu toată oboseala nu reuşea să adoarmă. De multă vreme era tristă şi nefericită, acum însă începuse s-o cuprindă o nelinişte necunoscută mai înainte. Până acum viaţa i se păruse doar grea şi lipsită de orizont, acum îi apăru dintr-o dată înjositoare.

În mintea ei se stârniră gânduri tulburătoare. I se părea că poarta spre lumină când se întredeschide puţin, când se închide la loc. În clipa când se deschidea, lumina o orbea şi nu mai vedea nimic clar. Mai mult, bănuia că în lumina asta se află o fericire nemărginită faţă de care orice altă fericire este neînsemnată, că dacă, de exemplu, Cezarul ar îndepărta-o pe Poppea şi ar iubi-o din nou pe ea, pe Acteea, chiar şi asta ar fi o nimica toată. Deodată, îi veni gândul că împăratul acesta pe care l-a iubit şi pe care fără să vrea l-a considerat un fel de semizeu, este tot atât de nemernic ca oricare sclav şi că palatul cu coloane de marmură numidă n-are valoare mai mare ca o grămadă de bolovani. În cele din urmă, simţămintele acestea, pe care nu le înţelegea, începură să o chinuiască. Dorea să adoarmă dar, tulburată şi neliniştită, nu reuşea.

La un moment dat, gândind că, ameninţată de primejdii şi măcinată de nesiguranţa situaţiei sale, nici Ligia nu doarme, se întoarse spre ea ca să discute despre fuga ei.

Ligia însă dormea liniştită. În cubiculum-ul umbros prin draperia care nu era perfect trasă, cădeau câteva