raze luminoase, în care jucau nenumărate firişoare de praf auriu. În lumina răsfrântă, Acteea desluşi faţa delicată a fetei culcată pe braţul dezgolit, ochii închişi şi buzele întredeschise. Respira regulat aşa cum se respiră în somn.

„Doarme. Poate să doarmă, se gândi Acteea. E încă un copil”.

După o clipă, îi trecu prin minte că acest copil preferă totuşi să fugă decât să devină amanta lui Vinicius, preferă să trăiască în mizerie şi prigoană decât cu ruşine în casa minunată de lângă Carinae, în veşmintele scumpe, împodobită cu bijuterii, în petreceri, cu muzică de lăute şi harpe.

„De ce?”

Începu să o privească pe Ligia, parcă ar fi vrut să citească răspunsul pe faţa ei adormită. Se uita la fruntea ei curată la arcul senin al sprâncenelor, la genele întunecate, la buzele întredeschise, la pieptul feciorelnic unduit de răsuflarea liniştită şi îi spuse:

„Cât de mult se deosebeşte de mine!”

Ligia îi părea o minune, o viziune divină, ceva iubit de zei, de o sută de ori mai frumoasă decât toate florile din grădina împăratului şi decât toate statuile din palatul lui. În sufletul grecoaicei nu era invidie. Dimpotrivă, gândindu-se la pericolele care o ameninţau pe fată, o cuprinse o mare milă. Se trezi în ea un sentiment matern. Ligia îi păru nu numai frumoasă ca un vis dar şi foarte dragă şi, apropiindu-şi buzele de părul ei întunecat, începu să-l sărute.

Ligia dormea liniştită, ca acasă sub ocrotirea Pomponiei Graecina. Şi dormi destul de mult. Amiaza trecuse când îşi deschise ochii azurii şi începu să se uite prin cubiculum cu mare mirare.

Se mira probabil că nu-i acasă la Aulus.

Tu eşti Acteea? spuse, în sfârşit, zărind în penumbră faţa grecoaicei.

Eu, Ligia.

S-a şi făcut seară?

Nu fetiţo, dar a trecut de amiază.

Ursus nu s-a întors?

Ursus n-a zis că se întoarce ci că seara are să pândească cu creştinii ieşirea lecticii.

Adevărat.

Părăsiră cubiculum şi se duseră la baie, de unde Acteea, după ce o îmbăie pe Ligia, o conduse la gustare şi apoi în grădinile palatului, în care n-aveau a se teme de nici o întâlnire periculoasă, deoarece, împăratul şi curtenii lui de frunte dormeau încă. Ligia vedea pentru prima dată în viaţă grădinile acelea minunate, pline de chiparoşi, pini, stejari, măslini şi mirt, printre care lucea albă o întreagă lume de statui, străluceau liniştite oglinzile iazurilor, înfloreau crânguri întregi de trandafiri înrouraţi de stropii havuzurilor; intrările în peşterile fermecate erau acoperite cu iederă sau viţă de vie, pe ape pluteau lebede de argint, iar printre statui şi copaci umblau fiare îmblânzite din pustiurile Africii şi păsări cu pene măiestru colorate, aduse din toate ţările lumii.

Grădinile erau aproape deşarte. Ici-colo, lucrau sclavi cu sapele, cântând în surdină; alţii, cărora li se îngăduiseră câteva clipe de odihnă, şedeau pe malul iazurilor sau în umbra stejarilor, mângâiaţi de firavele raze strecurate printre frunze, iar alţii stropeau trandafirii sau florile liliachii de şofran. Acteea şi Ligia umblară destul de mult, vizitând toate minunăţiile grădinii şi, deşi Ligia nu era destul de liniştită, era încă prea copil ca să nu se lase cucerită de curiozitate şi admiraţie. Chiar îşi spuse că dacă împăratul ar fi bun, într-un asemenea palat şi în asemenea grădini ar putea să fie foarte fericit.

Mai târziu, după ce obosiseră puţin, se aşezară pe o bancă ascunsă în desişul chiparoşilor şi începură să vorbească de ceea ce le apăsa cel mai mult sufletul, adică de fuga Ligiei, plănuită pentru seara aceea. Acteea era mult mai puţin liniştită decât Ligia în privinţa reuşitei acestei fugi. În anumite clipe, avea impresia că este un plan nebunesc, care nu poate să reuşească. Îi era milă de Ligia din ce în ce mai mult. Se gândea că ar fi fost de o sută de ori mai sigur să încerce să-l atragă pe Vinicius de partea ei. O întrebă de când îl cunoaşte pe Vinicius şi dacă nu crede cumva că ar putea să-l convingă s-o ducă înapoi la Pomponia.

Însă Ligia clătină cu tristeţe din cap.

Nu, în casă la Aulus, Vinicius era altul, era foarte bun, însă de la banchetul de ieri mi-e frică de el şi prefer să fug la ligieni.

Acteea întrebă mai departe:

Totuşi în casă la Aulus îţi era drag?

Da, răspunse Ligia, plecând capul.

Doar tu nu eşti sclavă cum am fost eu, spuse Acteea, după o clipă de gândire. Pe tine Vinicius ar putea să te ia de nevastă, Ligia.

Însă ea răspunse încet, cu şi mai multă tristeţe:

Prefer să fug la ligieni.

Ligia, vrei să mă duc acum imediat la Vinicius, să-l trezesc dacă doarme şi să-i spun tot ce ţi-am spus şi ţie acum? Da, draga mea, am să mă duc la el şi am să-i spun: „Vinicius, ea-i fiică de rege şi copilul drag al celebrului Aulus; dacă o iubeşti, dă-o înapoi lui Aulus şi apoi ia-o ca soţie din casa lui”.

Fata însă răspunse cu o voce atât de înceată, că Acteea abia putu să audă:

Prefer la ligieni…

Şi două lacrimi i se iviră pe genele ei plecate.

Discuţia lor fu întreruptă de zgomot de paşi care se apropiau şi, mai înainte ca Acteea să aibă timp să vadă cine vine, în faţa băncii apăru Poppea Sabina cu o mică suită de sclave. Două dintre ele ţineau deasupra capului ei mănunchiuri de pene de struţ prinse de beţe de aur, cu care-i făceau vânt, ferind-o în acelaşi timp de soarele de toamnă care ardea încă. În faţa ei, o etiopiană neagră ca abanosul, cu pieptul proeminent, parcă umflat de lapte, purta în braţe un copil înfăşat în purpură cu franjuri aurii. Acteea şi Ligia se ridicară, crezând că Poppea are să treacă pe lângă ele fără să le dea atenţie, însă ea se