Acteea, clopoţeii pe care i-ai cusut la icunula{82} au fost prost cusuţi; copilul a rupt unul şi l-a dus la gură; noroc că Lilith l-a observat la vreme.

Iartă-mă, divino, răspunse Acteea, încrucişându-şi mâinile la piept şi plecând capul.

Poppea privi lung la Ligia.

Cine-i sclava asta? întrebă, după o clipă.

Nu-i sclavă, divină Augusta, ci copila adoptivă a Pomponiei Graecina şi fiica regelui ligienilor dată ca ostatecă Romei.

Şi a venit să te viziteze?

Nu, Augusta. Locuieşte de ieri în palat.

A fost aseară la banchet?

A fost, Augusta.

Din porunca cui?

Din porunca împăratului…

Poppea privi şi mai atent la Ligia, care stătea sfioasă în faţa ei, ba uitându-se curioasă cu ochii ei luminoşi, ba coborând iarăşi pleoapele peste ei. Deodată, o cută apăru între sprâncenele Augustei. Geloasă pentru frumuseţea şi puterea ei, trăia în permanentă teamă ca nu cumva vreo rivală norocoasă s-o înlăture cum o înlăturase ea pe Octavia. De aceea, fiecare femeie frumoasă apărută la curte îi trezea bănuieli. Cântări cu ochi de cunoscătoare formele Ligiei, aprecie fiecare amănunt al chipului ei şi se sperie. „E o adevărată nimfă, îşi zise ea. E fiica Venerei”. Deodată, îi fulgeră prin minte un gând care niciodată până acum n-o tulburase, oricâte femei frumoase întâlnise: că ea e mult mai bătrână! Tresări în ea amorul propriu rănit, stârnindu-i nelinişte şi teamă în suflet. „Poate că Nero n-a văzut-o, sau, privind prin smarald, n-a apreciat-o. Dar ce-are să se întâmple, dacă o întâlneşte ziua la lumina soarelui? Aşa minunată cum e… Şi nici măcar nu-i sclavă! E fiică de rege, barbară, adevărat, dar fiică de rege!… Zei nemuritori! Ea-i tot atât de frumoasă ca şi mine şi mai tânără!” Şi cuta dintre sprâncene se adânci, iar pe sub genele ei aurii ochii prinseră să arunce fulgere reci.

Întorcându-se spre Ligia, întrebă, aparent calmă:

Ai vorbit cu Cezarul?

Nu, Augusta.

De ce preferi să stai aici decât la Aulus?

Eu nu prefer, domina. Petronius l-a îndemnat pe împărat să mă ia de la Pomponia, dar eu nu-s aici din voia mea, o, stăpână!…

Şi ai vrea să te întorci la Pomponia?

La ultima întrebare, vocea Poppeii sunase mai moale, mai blândă, trezind speranţă în inima Ligiei.

Domina! spuse, întinzând mâinile spre ea. Împăratul a promis să mă dea, ca sclavă, lui Vinicius, dar tu intervino pentru mine şi redă-mă Pomponiei.

Deci Petronius l-a îndemnat pe împărat ca să te ia de la Aulus şi să te dea lui Vinicius?

Da, domina. Vinicius urmează să trimită chiar astăzi după mine, însă tu, preabuno, îndură-te de mine!

Spunând acestea, se înclină până-n pământ şi, apucând poala rochiei Poppeii, rămase aşa, aşteptând răspunsul cu inima bătând nebuneşte. Însă Poppea, cu faţa luminată de un zâmbet rău, se uită o clipă la ea şi spuse:

Îţi promit că încă de astăzi vei deveni sclava lui Vinicius.

Apoi se îndepărtă ca o fantomă frumoasă, dar rea. La urechile Ligiei şi Acteii ajunse doar ţipătul copilului, care, cine ştie de ce, începuse să plângă.

Ochii Ligiei se umplură de lacrimi, îndată însă o luă pe Acteea de mână, spunând:

Să ne întoarcem. Ajutor trebuie să aşteptăm numai de acolo de unde poate să vină.

Se întoarseră în atrium pe care nu-l mai părăsiră până seara. Când se întunecă şi sclavii aduseră sfeşnice cu câte patru braţe şi cu flacăra mare, constatară că amândouă erau palide. Se opreau mereu, la mijloc de frază s-asculte dacă nu se apropie cineva. Ligia repeta într-una că, deşi regretă că trebuie s-o părăsească pe Acteea deoarece ştie că Ursus aşteaptă de-acum, în întuneric, ar prefera să se termine totul astăzi. De emoţie, răsufla mai repede, mai şuierător. Acteea strânse în grabă câte bijuterii găsi la îndemână, legându-le într-un colţ al peplum-ului, o imploră pe Ligia să nu refuze darul acesta care ar putea să-i fie de folos în fuga ei. În anumite clipe, se lăsa o tăcere grea, misterioasă. Li se năzărea că aud ba şoapte după draperie, ba un plâns îndepărtat de copil, ba lătrat de câine.

Deodată, draperia dinspre coridor se clinti fără zgomot şi în atrium apăru, ca o nălucă, un om înalt negricios, cu faţa ciupită de vărsat. Ligia îl recunoscu imediat pe Atacinus, un libert al lui Vinicius, care venea în casa lui Aulus.

Acteea ţipă, însă Atacinus se înclină adânc şi spuse:

Salutări divinei Ligia de la Marcus Vinicius, care o aşteaptă la banchet în casa împodobită cu flori.

Buzele fetei păliră.

Vin, spuse ea.

Şi îşi aruncă braţele pe după grumajii Acteii ca să-şi ia rămas bun.

Capitolul  X

Casa lui Vinicius era într-adevăr împodobită cu ramuri verzi de mirt şi iederă, care atârnau ca nişte draperii pe pereţi şi pe la uşi. Coloanele erau înfăşurate în ghirlande de viţă de vie. În atrium, peste a cărei deschidere din tavan fusese întinsă o draperie de lână purpurie pentru a feri încăperea de răcoarea nopţii, era lumină ca ziua. Ardeau lampadare cu câte opt şi câte douăsprezece flăcări, având formă de vase, de copaci, de animale, de păsări sau de statui cioplite din alabastru, din marmură, din bronz de Corint aurit, susţinând lămpi pline cu uleiuri parfumate, nu chiar atât de preţioase ca celebrul candelabru din templul lui Apollo de care se slujea Nero, însă frumoase şi sculptate de maeştri celebri. Unele erau prevăzute cu sticlă de Alexandria, altele mascate de văluri străvezii aduse tocmai de pe malurile Indului, roşii, azurii, galbene, violete, înecând atriumul în lumina lor multicoloră. Aerul mirosea a parfum de nard, care-i plăcea lui Vinicius de când luptase în Orient. În