adâncul casei, unde mişunau siluete de sclave şi sclavi era de asemenea lumină. În triclinium masa era pregătită pentru patru persoane, căci la petrecere, în afară de Vinicius şi Ligia, urmau să ia parte Petronius şi Chrysothemis.

Vinicius urmase întru totul sfatul lui Petronius să nu se ducă personal după Ligia, ci să-l trimită pe Atacinus cu aprobarea primită de la împărat, iar el s-o primească amabil ba chiar cu toată cinstea cuvenită:

Ieri ai fost beat, îi spuse el. Te-am văzut: te-ai purtat cu ea ca un pietrar din munţii Albani. Nu fi prea insistent şi ţine minte că vinul trebuie băut pe îndelete. Să ştii, de asemenea, că e plăcut să doreşti dar mult mai plăcut să fii dorit.

Chrysothemis avea în privinţa asta o părere personală, întrucâtva diferită, Petronius însă, numind-o vestala şi porumbiţa lui, îi explică deosebirea care trebuie să existe între un experimentat conducător de car de la circ şi un flăcăiandru care se urcă pentru prima oară în cvadrigă. Apoi, întorcându-se spre Vinicius, continuă:

Câştigă-i încrederea, înveseleşte-o, fii mărinimos cu ea. N-aş vrea să asist la o petrecere tristă. Jură-i chiar pe Hades c-ai s-o dai înapoi Pomponiei şi depinde de tine dacă mâine o să prefere să rămână aici sau să se întoarcă acasă.

După aceea arătând spre Chrysothemis, adăugă:

Eu, de cinci ani procedez zilnic cam în acelaşi fel cu această turturea sălbatecă şi nu pot să mă plâng c-ar fi crudă cu mine…

Chrysothemis îl lovi uşor cu evantaiul din pene de păun şi spuse:

Cum, nu m-am opus? Satirule!

Din cauza predecesorului meu…

Sau nu mi-ai stat la picioare?

Pentru a pune inele în degetele lor.

Chrysothemis îşi privi involuntar picioarele pe ale căror degete luceau într-adevăr nestemate, şi amândoi începură să râdă. Vinicius însă nu era atent la controversa lor. Inima îi bătea neliniştită sub veşmântul înflorat de preot sirian, cu care se îmbrăcase ca s-o primească pe Ligia.

Acum iese din palat, spuse, vorbind parcă singur.

Iese, desigur, răspunse Petronius. Poate că, între timp, să-ţi povestesc despre profeţiile lui Apollonios din Tyana, sau povestea aceea cu Rufinus pe care, nu mai ţin minte de ce, n-am terminat-o.

Însă pe Vinicius îl interesa tot atât de puţin Apollonios din Tyana, cât şi povestea lui Rufinus. Gândul lui era la Ligia şi, deşi ştia că e mai elegant s-o primească acasă decât să meargă în chip de zbir la palat, în anumite momente regreta că nu s-a dus numai pentru că ar fi putut s-o vadă mai curând şi să stea lângă ea, în întuneric, în lectica de două persoane.

În acest timp, sclavii aduseră vase de aramă pe trepiedele împodobite cu capete de berbec şi începură să presare peste cărbunii încinşi bucăţele mici de smirnă şi nard.

Acum întorc spre Carinae, spuse Vinicius din nou.

El n-are să reziste şi are să fugă în întâmpinarea ei şi ar fi în stare să se încrucişeze pe drum cu ei! strigă Chrysothemis.

Vinicius zâmbi absent şi spuse:

Ba da, am să rezist.

Începu să gâfâie cu nările fremătându-i. Văzându-l, Petronius ridică din umeri.

N-are el stofă de filozof nici de un sesterţ măcar, zise, şi n-o să fac niciodată din acest fiu al lui Marte un om.

Vinicius nici măcar n-auzea.

Sunt acum în Carinae!…

Şi într-adevăr ei coteau spre Carinae. Sclavii, numiţi lampadari{83}, mergeau înainte, alţii, numiţi pedisequi – de ambele părţi ale lecticei, iar Atacinus în urma ei, supraveghind cortegiul.

Înaintau încet, căci torţele, în oraşul acesta înecat în beznă, luminau prost drumul. Străzile din apropierea palatului erau pustii, trecea doar din când în când câte un om, luminându-şi drumul cu felinarul, însă mai departe, erau neobişnuit de populate. Aproape că din fiecare străduţă ieşeau câte trei-patru oameni, toţi fără felinare şi toţi în pelerine negre. Unii mergeau în pas cu cortegiul, amestecându-se cu sclavii, alţii, în grupuri mai mari veneau din direcţia opusă. Unii se clătinau ca beţivii. În anumite momente, trecerea cortegiului devenea atât de grea, încât lampadarii strigau:

Loc pentru nobilul tribun Marcus Vinicius!

Ligia văzuse printre perdele grupurile acestea negre şi începuse să tremure de emoţie. O înfiora pe rând, când speranţa când teama. „El e! E Ursus cu creştinii! Acum are să se întâmple, îşi spuse ea cu buzele tremurânde. O, Christoase, ajută-mă! O, Christoase, salvează-mă!”

Atacinus, care la început nu dăduse atenţie acelei neobişnuite mişcări de pe stradă, începu la un moment dat să se neliniştească. Era ceva ciudat. Lampadarii trebuiau să strige tot mai des: „Loc pentru lectica nobilului tribun!” Oamenii necunoscuţi împingeau într-atât lectica, încât Atacinus porunci sclavilor să-i gonească cu beţele.

Deodată, se auziră ţipete în fruntea cortegiului şi în aceeaşi clipă se stinseră toate torţele. În jurul lecticii se produse învălmăşeală şi încăierarea începu. Atacinus îşi dădu seama că era un atac pus la cale.

Când înţelese asta, înlemni. Se ştia că uneori împăratul, însoţit de curtenii săi, ca să se distreze, provoacă încăierări în Subura şi în alte cartiere ale oraşului. Se ştia că din aceste incursiuni nocturne se întorcea uneori plin de cucuie şi vânătăi, dar cine se apăra, era condamnat la moarte chiar dacă era senator. Casa vigililor, a căror îndatorire era să vegheze asupra ordinei în oraş, nu se afla prea departe, însă în asemenea cazuri, paza se prefăcea surdă şi oarbă. În jurul lecticii încăierarea era în toi; oamenii se luptau, lovindu-se năprasnic, răsturnând şi călcând totul în picioare. Lui Atacinus îi fulgeră prin gând: orice-ar fi, trebuie s-o salveze pe Ligia şi pe sine, iar restul să-l lase în voia soartei. O trase cumva din lectică, o luă în braţe şi încercă să se furişeze prin întuneric, însă Ligia începu să strige:

Ursus! Ursus!

Era îmbrăcată în alb, aşa