că putea fi văzută prin beznă. Atacinus încercă s-o învelească în grabă cu mantia lui, când deodată un cleşte teribil îl apucă de gât, iar peste cap i se abătu parcă un bolovan uriaş, zdrobitor.

Se prăbuşi pe loc, ca un bou izbit cu barosul în faţa altarului lui Jupiter.

Cei mai mulţi dintre sclavi zăceau la pământ, sau se salvaseră luând-o la fugă, ciocnindu-se prin întunericul dens de colţurile zidurilor şi rănindu-se. La faţa locului rămase numai lectica sfărâmată în încăierare. Ursus o ducea pe Ligia spre Subura. Tovarăşii lui îl urmau, risipindu-se treptat pe drum.

Sclavii se adunară în faţa casei lui Vinicius, să se sfătuiască. Nu îndrăzneau să intre. După un scurt conciliabul, se întoarseră la locul ciocnirii, unde găsiră câteva trupuri zăcând pe jos. Printre ele se afla şi Atacinus, care mai dădea semne de viaţă, dar deodată zvâcni puternic, se încordă şi rămase nemişcat.

Îl luară cu ei, oprindu-se din nou în faţa porţii. Trebuiau să-l anunţe pe stăpân de cele întâmplate.

Să anunţe Gulo, spuseră câţiva în şoaptă. Îi curge sângele de pe faţă ca şi nouă, şi stăpânul îl iubeşte. Pentru Gulo primejdia e mai mică decât pentru alţii.

Dar germanul Gulo, un sclav bătrân, care-l crescuse pe Vinicius de copil şi pe care acesta îl moştenise de la mama lui, sora lui Petronius, spuse:

Eu îl anunţ, dar mergem toţi. Să nu cadă numai asupra mea mânia lui.

Vinicius începuse să fie neliniştit de-a binelea. Petronius şi Chrysothemis râdeau de el. Se plimba cu paşi repezi, încoace şi încolo, prin atrium, repetând într-una:

Ar fi trebuit să fie de mult aici!… Ar fi trebuit să fie de mult aici! Şi voi să plece, însă Petronius şi Chrysothemis îl reţinură.

Deodată, se auziră paşi la intrare şi în atrium pătrunse un grup de sclavi. Oprindu-se lângă perete, ridicară mâinile şi începură să se vaiete:

Aaaa!… Aa!

Vinicius se năpusti la ei.

Unde-i Ligia? strigă cu voce teribilă.

Aaaa!…

Gulo îi ieşi înainte cu faţa însângerată, cerând în grabă îndurare:

Iată sângele nostru, stăpâne! Am apărat-o! Iată sângele, stăpâne, iată sângele!

Nu apucă să termine, căci Vinicius, înşfăcând un sfeşnic de bronz, zdrobi dintr-o lovitură ţeasta sclavului. Apoi, se prinse cu mâinile de cap şi, înfigându-şi degetele în păr, gemu răguşit:

Me miserum! Me miserum!…

Cu faţa învineţită, cu ochii înfundaţi sub frunte, cu spume la gură, răcni cu o voce neomenească:

Vergi!

Stăpâne! Aaaa!… îndură-te! gemeau sclavii.

Petronius se ridică cu o expresie de dezgust pe faţă.

Hai, Chrysothemis! spuse el. Dacă vrei să vezi carne, am să pun să se deschidă magazinul măcelarului din Carinae.

Şi ieşi din atrium, iar în întreaga casă împodobită cu iederă, pregătită pentru petrecere, curând răsunară gemete şi şuierături de vergi, care ţinură aproape până dimineaţa.

 

 

Capitolul  XI

 

 

În noaptea aceea, Vinicius nu se culcă de loc. La câtva timp după plecarea lui Petronius, când îşi dădu seama că gemetele sclavilor biciuiţi n-aveau să-i potolească nici durerea, nici furia, strânse un grup dintre celelalte slugi şi porni în fruntea lor, în toiul nopţii, s-o caute pe Ligia. Cutreieră cartierul Esquilin, apoi Subura, Vicus Sceleratus şi toate străzile laterale. După aceea trecu prin Capitoliu, peste podul lui Fabricius şi ajunse în insulă{84}, străbătu partea de oraş de dincolo de Tibru, cartierul Transtiberim. Era o goană fără ţel. El însuşi nu mai spera s-o găsească pe Ligia. Continua s-o caute mai mult pentru a umple cu ceva noaptea aceea îngrozitoare. Se întoarse acasă abia în zori, când în oraş începeau să apară carele trase de măgari ale negustorilor de legume şi când brutarii deschideau prăvăliile. Când ajunse acasă, porunci să fie luat cadavrul lui Gulo, de care nimeni nu îndrăznise să se atingă până atunci, apoi ordonă ca sclavii cărora le fusese răpită Ligia să fie trimişi la ergastulele de la ţară, ceea ce era o pedeapsă mai îngrozitoare decât moartea.

Pe urmă, aruncându-se pe laviţa aşternută în atrium, începu să-şi muncească mintea tulburată, întrebându-se cum s-o găsească şi s-o ia înapoi pe Ligia.

Să renunţe la ea, s-o piardă, să n-o mai vadă niciodată, i se părea de neconceput şi numai gândindu-se îl cuprindea nebunia. Firea neînduplecată a tânărului ostaş se lovise pentru prima oară în viaţă de o forţă potrivnică, de o altă voinţă puternică şi pur şi simplu nu putea înţelege cum e posibil să îndrăznească cineva să stea în calea dorinţei lui. Vinicius prefera ca lumea întreagă şi Roma să se năruiască în ruine, decât să nu obţină ceea ce dorea ei. Îi fusese smulsă cupa plăcerii aproape de la buze, ceea ce i se părea de neiertat, cerând răzbunarea legilor divine şi umane.

Însă mai presus de orice nu voia şi nici nu putea să se împace cu soarta, căci niciodată nu dorise în viaţă nimic atât de mult cât o dorea pe Ligia. Era convins că nu poate să trăiască fără ea. Nu-şi putea închipui ce-are să facă mâine fără ea, cum are să-şi ducă mai departe zilele. În unele momente, îl apuca o mânie nebună împotriva ei. Ar fi vrut s-o bată, s-o târască de păr până în cubiculum şi s-o tortureze, apoi iarăşi îl cuprindea un dor nestăpânit după vocea ei, după chipul şi ochii ei şi simţea că ar fi în stare să i se prosterneze la picioare. O striga, îşi muşca degetele, îşi smulgea părul din cap. Făcea eforturi disperate să se potolească, să poată gândi în linişte cum s-o redobândească şi nu reuşea. Îi veneau în minte zeci şi zeci de mijloace şi soluţii, care de care mai nebuneşti, în cele din urmă, i se năzări că nimeni altul n-a putut să i-o răpească decât Aulus şi că în cel mai rău caz Aulus trebuie să ştie unde se ascunde ea.

Sări în picioare,