gata s-alerge la casa lui Aulus. Dacă n-au să i-o dea înapoi, dacă n-au să cedeze ameninţărilor, are să se ducă la împărat să-l acuze de nesupunere pe bătrânul comandant şi are să obţină condamnarea lui la moarte, dar înainte de moarte are să-i smulgă mărturisirea unde este ascunsă Ligia. Însă chiar dacă au să i-o dea de bunăvoie, tot are să se răzbune. E adevărat că l-au primit în casă şi l-au îngrijit, dar asta n-are a face. Răpindu-i-o pe Ligia, l-au jignit şi l-au eliberat de orice obligaţie de recunoştinţă. Sufletul lui răzbunător şi aprig se bucura, gândindu-se la disperarea Pomponiei Graecina când centurionul are să-i aducă condamnarea la moarte a bătrânului Aulus. Căci era aproape sigur că are s-o obţină. Are să-i ajute la asta Petronius. De altfel, Cezarul nu refuza nimic amicilor săi, decât atunci când îl împiedică aversiunea sau pofta sa personală.

Deodată, o îngrozitoare presupunere îi îngheţă sângele în vine. Dar dacă însuşi împăratul a răpit-o pe Ligia?

Ştiau cu toţii că împăratul căuta adesea să scape de plictiseală, punând la cale încăierări nocturne. Chiar şi Petronius lua parte la aceste distracţii. Scopul lor era de fapt, prinderea femeilor şi săltarea lor în aer cu o pelerină soldăţească. Nero numea aceste incursiuni „pescuit de perle”, căci se întâmpla ca în adâncul unor cartiere locuite de populaţie numeroasă şi săracă, să descopere câte o adevărată perlă de graţie şi tinereţe. Atunci „sagatio”, cum numeau aruncarea în sus pe pelerina soldăţească, se schimba în răpire şi „perla” era trimisă fie la Palatin, fie la vreuna din nenumăratele vile ale Cezarului, fie, în fine, Nero o ceda vreunuia din amicii săi. Aşa ceva i se putuse întâmpla şi Ligiei. Cezarul o privise în timpul petrecerii şi Vinicius nu se îndoia nici o clipă că ea i se păruse cea mai frumoasă dintre femeile pe care le văzuse până atunci. Cum ar fi putut să fie altfel? E adevărat că Nero o avusese la el în Palatin şi ar fi putut s-o reţină, însă, după cum spunea Petronius, împăratul nu avea curajul crimei pe faţă şi întotdeauna, acţiona pe ascuns. De data asta, îl putea determina să procedeze astfel şi teama de Poppea.

Vinicius se gândi acum că soţii Aulus n-ar fi îndrăznit să răpească pe fata care-i fusese dăruită de împărat. Cum să îndrăznească? Poate ligianul acela uriaş cu ochii albaştri, care avusese curajul să intre în triclinium şi s-o scoată de la banchet în braţe? Dar unde s-ar fi ascuns cu ea? Unde ar fi putut s-o ducă? Nu, un sclav nu a cutezat una ca asta. Înseamnă că n-a făcut-o altcineva, decât însuşi împăratul.

La gândul acesta lui Vinicius i se făcu negru înaintea ochilor. Broboane de sudoare îi acoperiră fruntea. În cazul acesta, Ligia era pierdută pentru totdeauna. Din orice alte mâini ar fi putut fi smulsă, dar din ale Cezarului nu. Acum, mai îndreptăţit decât oricând, avea motiv să repete: Vae misero mihi! Şi-o închipuia pe Ligia în braţele lui Nero şi pentru prima dată în viaţă înţelese că există gânduri pe care omul pur şi simplu nu le poate îndura. Abia acum îşi dădea seama cât de mult o iubeşte. Aşa cum cel care se îneacă îşi retrăieşte într-o clipă toată viaţa, aşa şi el retrăi fiecare clipă petrecută în tovărăşia Ligiei. O revăzu lângă havuz, o revăzu la masă la Aulus, o revăzu la banchet. O simţi din nou ca aievea, simţi parfumul părului ei, căldura trupului ei, senzaţia sărutărilor pe care la banchet le obţinuse cu sila. Îi apăru de o sută de ori mai frumoasă, mai dorită, mai suavă, mai presus, de toate femeile şi mai presus de zeiţe. Când se gândi că frumuseţea ei fără seamăn, care-i pătrunsese inima până-n adâncuri, devenind sângele şi viaţa lui, are să-l desfete pe Nero, durerea îl junghie ca un pumnal. De disperare, îi venea să se dea cu capul de pereţii atriumului. Simţea că ar putea înnebuni, că fără îndoială ar înnebuni dacă nu i-ar fi rămas încă răzbunarea. Aşa cum mai înainte era convins că n-are să poată trăi dacă n-o redobândeşte pe Ligia, tot aşa acum era convins că n-o să poată muri până când n-o răzbună. Gândul acesta îi aduse o oarecare uşurare. „Am să fiu Cassius Chereas{85} al tău!” îşi spuse, gândindu-se la Nero. După o clipă, luând în mâini pământ din vazele cu flori care înconjurau impluvium, jură cu toată hotărârea Erebelui{86}, Hecatei{87} şi a larilor că are să se răzbune.

Şi se simţi într-adevăr uşurat. Avea măcar pentru ce să trăiască, cu ce să-şi umple zilele şi nopţile.

Renunţând la intenţia de a se duce la Aulus, porunci să fie dus la Palatin. Pe drum se gândea că dacă n-au să-i permită să intre la împărat sau au să-l controleze dacă n-are vreo armă la el, asta are să fie o dovadă sigură că împăratul a răpit-o pe Ligia. Totuşi nu luase nici o armă la el. Mintea i se răvăşise, dar, cum se întâmplă de obicei cu oamenii absorbiţi de un gând, îşi păstrase luciditatea în tot ce era legat de răzbunare. Nu voia să-i fie zădărnicită înainte de vreme. În afară de asta, dorea mai mult ca orice s-o vadă pe Acteea, fiind convins că de la ea poate afla adevărul. Avea momente când mai spera că poate are s-o revadă pe Ligia, şi la gândul acesta începea să tremure. Dacă împăratul a răpit-o fără să ştie pe cine răpeşte şi astăzi are să i-o redea? Reflectând puţin, respinse această presupunere. Dac-ar fi vrut să i-o trimită, i-ar fi trimis-o ieri. Numai Acteea putea să lămurească totul şi pe ea trebuia s-o vadă înaintea altora.

Având acum o ţintă precisă, porunci sclavilor să grăbească pasul, continuând să se gândească tulburat când la Ligia, când la răzbunare. Auzise că preoţii zeiţei egiptene Pacht ştiu să aducă boala la cine vor şi se hotărî să afle de la ei mijloacele. În Orient se spunea că evreii