– Ce e, bă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi chinuit că l-a smuls din odihna în care zăcea: Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?

– Hai încoace!

– Unde? Ce s-a întâmplat?

– Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoală-te încet şi hai încoace! porunci Moromete cu acelaşi glas.

La picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv şi Achim gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie şi fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece.

Nilă se dădu jos de pe prispă şi îşi trase pantalonii oftând.

– Unde mergem, mă? şopti el încă buimac de somn.

Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină şi-i făcu semn fiului să vină după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de tăiat lemne şi ridică securea care stătea trântită pe el.

– Ia şi tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! şopti el.

– Da’ unde mergem? îngână Nilă, de astă dată mai puţin curios.

– Avem treabă. Hai mai repede! îl îndemnă Moromete.

Nilă intră sub şopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele.

– Ce făcuşi, Ioane, cui mă lăsaşi, de ce murişi, Ioane? se auzea bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia şi pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică şi nu mai pot, Ioane! Ioaneee, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, şi copiii se bolnăvesc... Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc şi nu mai pot să le duc pe toate...

Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de tămâie adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete.

Moromete şi Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Într-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte şi ajunse şoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare şi spaimă, care parcă nu înţelegea nici acum ce se întâmplase:

– Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde eşti tu acuma, puişorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?... Of, dragile mamei sprâncene, cum s-or face buruiene!...

– De, mă, săraca, şopti Moromete. Aşa e!

Locul unde se oprise tatăl şi fiul era o vâlcea tăiată pe mijloc de un şanţ, o viroagă. Locul era plin de salcâmi şi de iarbă înaltă. Pe marginea şanţului însă, se înălţau spre cer, ca o barieră, un rând de plute drepte ca lumânarea şi al căror vârf abia putea fi văzut în timpul nopţii. Grădina era totuşi întunecată, deşi plutele înalte nu acopereau lumina cerului. Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un salcâm uriaş care la început, pentru că era stufos şi înalt, nu se băga în seamă. Lângă el se oprise Moromete.

– Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-l trântim la pământ! Hai, pune mâna pe secure!

– Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit.

Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici, Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând-nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine şi Achim se căţăra ambiţios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat.

Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă o dată:

– Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!...

– Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă.

– Cum să se mire proştii?! întrebă Nilă supărat, neînţelegând, trecându-i pentru întâia oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de ceea ce gândeşte el, aşa cum a fost seara trecută, când l-a întrebat ce să facă cu Achim.

Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure şi-i încercă tăişul.

– Vrei să ştii în ce fel să se mire proştii? îl întrebă el. Să se uite şi să se mire până li s-o apleca.

– Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protestă Nilă.

– Dar al cui e? întrebă tatăl, apucând securea de coadă.

– Nu e al ga Măriei?! răspunse Nilă, crezând că totuşi tatăl n-are să încerce să taie salcâmul. Şi pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el nedumerit. Ce ţi-a venit acuma, cu noaptea în cap?

Moromete nu-i răspunse. Începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc unde să înceapă a-l lovi. O clipă el mai rămase gânditor, apoi deodată ridică securea şi-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieşi un icnet adânc şi lovitura ţâşni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci şi se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga.

Nilă apucă şi el securea în mâini şi trecu de cealaltă parte a tulpinei.

– Şi cui îl dai? mai întrebă el.

– Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu.

Amândoi începură apoi să izbească tăcuţi şi nu se opriră decât după un timp îndelungat. În amândouă părţile făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă şi albă. Începură să izbească din nou şi aşchiile săreau acum, mai mărunt, uneori zbârnâind în aer. În curând ele înconjurară locul într-o roată înălbită.

Începuse să se lumineze. În cimitir vaietul femeilor contenise dar nu de tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări şoptite şi tainice. O