Aici, din datele jurnalului reieşea o întrerupere de cincisprezece zile, după care urma:

„Planul nostru e dat peste cap; niciodată nu l-am văzut pe domnul Robert mai abătut ca azi, cînd a ieşit de la căpitan.

Canalul Beagle a rămas în urmă – şi probabil niciodată nu ne vom mai întoarce la locul unde am fost ancoraţi.

N-am scris în jurnal de peste două săptămîni, dar aş vrea să văd pe unul căruia să-i mai fi ars în acest timp de aşa ceva.

Ne sfîrşisem pregătirile de plecare, a doua zi urma să debarcăm, cînd o furtună, venită de la vest, ne-a smuls de la ancoră şi, ca să nu ne arunce pe stînci, a trebuit să fugim în ocean. Am pierdut o barcă, au luat-o valurile de pe punte, s-a rupt un catarg, de bine de rău l-am reparat, dar cred că n-a lipsit mult să pierim cu toţii, aşa de tare ne-a scărmănat. Oamenii sînt istoviţi şi descurajaţi. Azi e prima zi liniştită, deşi plouă cu grindină. Navigăm spre nord-vest, să atingem coasta de răsărit a Ţării de Foc, după care vom intra în strîmtoarea lui Magellan.

Căpitanul refuză să se întoarcă în canalul Beagle, ca să putem debarca, şi are motive, căci asta, navigînd cu vînt potrivnic, ar însemna o lună de întîrziere. Or, se apropie iarna în emisfera de sud şi pînă la venirea ei trebuie să străbatem întreaga strîmtoare a lui Magellan, ca să ieşim în Pacific. Altfel, dacă ne-ar prinde timpul rău aici, cine ştie ce s-ar mai întîmpla!

Dar domnul Robert e tare supărat şi-l înţeleg, fiindcă acum mă doare şi pe mine sufletul să lăsăm acest ţinut necercetat. Simt chiar un fel de ghimpe în inimă cînd mă gîndesc că am făcut şapte mii de mile pînă aici, iar pînă în Anglia vom mai face aproape treizeci de mii – şi n-am străbătut cele două sute pe care nu le-a străbătut nici un om pînă azi.

Jimmy spune că duhurile ne împiedică şi nu trebuie să ne punem rău cu ele; dacă ne-au trimis acest semn, e dovadă că încă ne-au cruţat; să nu mai încercăm nimic, altfel s-ar răzbuna…”

Rîndurile următoare, descrierea trunchiată a călătoriei prin strîmtoare, prin Pacific, Oceanul Indian, pe la Capul Bunei Speranţe, pînă în Anglia, nu aduceau nici o lămurire în plus asupra acestei expediţii în Ţara de Foc, care nu se înfăptuise deoarece căpitanul FitzRoy nu-şi mai putuse prelungi şederea într-un loc primejdios pentru vas şi pentru echipaj. Dar, legînd însemnările lui moş Léon de corespondenţa lui cu Charles Darwin, celor doi tineri nu le era greu să înţeleagă ce se întîmplase în anii următori, după cum de asemenea înţelegeau şi li se părea firească şi fierberea care îl stăpînise atîta vreme pe bătrînul cîrmaci. „Simt un fel de ghimpe în inimă – zicea el – cînd mă gîndesc că am făcut şapte mii de mile pînă aici, iar pînă în Anglia vom mai face încă treizeci de mii, şi n-am avut răgazul să străbatem cele două sute, pe care nu le-a străbătut nici un om pînă azi.” Rîndurile acestea înfăţişau cheia întregului fapt.

― Parcă şi pe mine mă rîcîie ceva în suflet! zise, cu ciudă, Anton Lupan.

Prietenul său, mai reţinut, stătea, cu fruntea încruntată, aplecat asupra acelei pagini din jurnal.

― Da! încuviinţă, fără să dea drumul la glas. Într-o împrejurare ca asta, un om întreg nu se poate resemna.

― Dovadă că nici moş Léon nu s-a resemnat.

Era limpede că ani de zile bătrînul păstrase legătura cu Darwin, gata să plece iar, numai că atunci cînd prilejul se ivise, cu mare întîrziere, nu se mai simţise în stare să ducă un asemenea drum pînă la cap. În schimb îl trimisese pe fiul lui, arătînd cît de legat se simţea încă de acel plan.

Din nefericire, noua expediţie naufragiase, pierise fiul, pierise echipajul, în afară de un om de la care nu puteai afla nimic – şi ţinutul acela rămăsese la fel de necunoscut ca acum treizeci de ani!

Iar bătrînul cîrmaci se închisese în el, devenind tăcut şi posac; desigur îl durea sufletul pentru fiul lui, pe care îl trimisese să piară, dar poate mai avea în inimă şi azi ghimpele acela, că locul tainic era încă necălcat de picior omenesc – şi că atîţia oameni trebuiseră să se zbuciume, atîţia să moară, fără să se afle ce taină se ascunde între munţi şi ocean.

După o săptămînă, cei doi tineri încă mai frunzăreau cartea lui Darwin