şi jurnalul lui moş Léon, citind – cine ştie a cîta oară, cîte un pasaj, şi revenind mereu la rîndurile care priveau locul acela necercetat. Asupra lor se aşezase o îngîndurare ciudată – şi n-o mai puteau alunga, ca şi cînd jurnalul ar fi fost vrăjit.

― Pierre! zise Anton Lupan într-o zi. Oare tu crezi că… Ştii că mă trezesc uneori noaptea şi pe urmă nu mai pot adormi? Mă tot frămînt şi mă tot întreb…

Aici tînărul tăcu, uitîndu-se stăruitor în ochii prietenului său. Iar acesta, fără să aştepte urmarea cuvintelor lui, clătină din cap, înţelegător, şi mărturisi:

― La fel simt şi eu!

― Oare ce-o fi acolo, Pierre?

― Cine ştie? Ar putea să fie păduri, sau lacuri, sau munţi, sau cîmpii, sau deşert – sau toate la un loc, sau nimic deosebit. Cu sau fără ele, mersul vieţii pe Pămînt rămîne acelaşi.

― Şi totuşi…

― Da, şi totuşi, chinuitor e că nu ştii. Nu-i aşa? Ai vrea să ştii măcar că nu-i nimic.

― Da, Pierre! Cred că prin firea lui, omul e împins să afle tot, să nu-i rămînă nimic necunoscut.

― Ei bine, şi?

Schimbau aceste vorbe într-o după amiază, la sfîrşitul lui august, cînd stăteau amîndoi în odaie, cu jurnalul în faţă, fără să se mai gîndească la ceilalţi ai casei.

― Trebuie să aflăm, Pierre! exclamă Anton Lupan, dînd fără voie drumul la glas.

Era tare tinerel atunci, abia împlinise nouăsprezece ani, e drept că de o vreme locuia singur în ţară străină, dar pînă acum viaţa nu-i pusese niciodată în faţă întîmplări care să-l fi zbuciumat. Acum însă se stîrnise în el o fierbere, ale cărei urmări nici nu le bănuia; da, parcă avusese putere de vrajă acel vechi jurnal, căci de atunci înainte nu mai găsiră tihna adevărată, nici Pierre Vaillant, nici Anton Lupan… Şi dacă acesta din urmă se afla acum, după atîţia ani, pe cheiul Sulinei, ajuns bărbat azi, drumul lui pînă aici fusese făcut sub semnul aceleiaşi taine desprinse din jurnal.

― Trebuie să aflăm! zise şi Pierre Vaillant, cu glasul mai înfrînat.

Şi din vorba primului, întărită de-a celuilalt, se pecetlui în ziua aceea soarta amîndurora.

În clipa cînd Pierre Vaillant îşi spunea vorba sa, uşa se dădu în lături şi moş Léon se ivi în prag, cu ochii la vechiul sau jurnal.

― Deci voi mi l-aţi luat! izbucni bătrînul. Ce-aţi căutat în cabina mea?

Moş Gir era în spatele său şi clătina dojenitor din cap.

Dar Pierre Vaillant, în loc să-şi piardă cumpătul, căci bunicul lui spumega ca oceanul înfuriat, îi privi în faţă şi vorbi liniştit, dar cu o mare hotărîre în liniştea sa:

― O să ne ducem noi acolo!

― Unde?

Drept răspuns, nepotul arătă cu capul spre blestematul jurnal.

Bătrînul nu înţelese numaidecît, fiind prea înfuriat; apoi se uită la jurnal, se uită la nepot, îşi dădu seama despre ce vorbea el şi sîngele îi veni în obraz.

― N-ai să te duci! strigă, atît de pornit, de parcă l-ar fi văzut pe Pierre îmbarcîndu-se, gata să plece chiar azi.

El ştia ce sînge curge în vinele flăcăului, sîngele fierbinte şi răscolitor al unui şir lung de navigatori şi corsari.

― Ţara de Foc nu-i tot una cu Suezul! urmă, avînd şi spaimă, şi rugăminte în glas.

Fusese tare mîhnit cînd aflase că nepotul lăsase baltă învăţătura ingineriei şi plecase în Africa. Îi trimisese acolo multe scrisori, amestecînd în ele rugăminţile cu ameninţarea. Pierre nu se întorsese din pricina acelor scrisori, dar bătrînul îl văzuse venind – şi-l iertase şi se bucurase că nepotul, în loc să umble hoinar, avea să fie inginer, să facă vapoare pentru alţi marinari, iar el să rămînă pe mal, la casa lui, om aşezat, să se liniştească odată sîngele în neamul Vaillant.

― Măi băiete, măi băiete! urmă moş Léon, lăsîndu-se pe un scaun, înmuiat deodată şi uitîndu-se la nepot cu ochii înlăcrămaţi. Lasă gîndurile astea, că n-o să mai ai linişte toată viaţa! Locurile de acolo sînt aspre, altfel le-ar fi cercetat cineva pînă azi.

― Ştiu cît sînt de aspre; am citit şi-n cartea lui Darwin, şi-n jurnal.

În acest timp, moş Gir continua să clatine dojenitor din cap, fiind gata parcă să spună şi el ceva, ca să-l înfrîneze pe Pierre Vaillant. Iar acesta, după ce-i făcu semn prietenului său să stea pe scaun, se aşeză şi el, în faţa bunicului, şi-l întrebă, ca şi cînd ar fi uitat şi de sfatul, şi de mînia sa:

― Dar ia spune-ne, cum ai ajuns pe Beagle, că despre asta nu te-am auzit vorbind nici pe dumneata, nici pe altcineva în oraş?

Bătrînul se aprinse din nou în obraz, numai că acum nu-l mai stăpînea mînia, ci alte simţăminte, greu de aflat. Şi, după ce se uită la moş Gir şi la nepot, şi la Anton Lupan – şi după ce oftă şi şovăi – îşi începu povestea, nespusă nimănui pînă azi. Fiindcă el socotea întîmplarea sa faptă de ruşine pentru un corsar.

― Apoi, măi băiete, dacă am ajuns marinar pe un vas englezesc, să nu crezi cumva că asta s-a întîmplat din voia mea; m-am dus că altfel nu era rost să scap…

În tinereţe, moş Léon, ca atîţi alţii de la Saint-Malo, călcaseră ades coasta Angliei, dovedindu-se corsari foarte viteji şi dibaci. Dar nu prădau, ca orice tîlhari, ci picau în cîte un golf, debarcau şi răscoleau la iuţeală cîte un conac, pe milord îl dezbrăcau, milady-ei îi luau giuvaeru-rile, mai luau şi altele, cîte se găseau; pentru asta nu era nevoie să verse sînge, nu-şi pătau mîinile, păgubaşii se arătau totdeauna foarte speriaţi, corsarii picau fără veste, aveau oamenii lor la conac, cărora le dădeau bună parte din pradă, s-o împartă sărăcimii din sat.

Ani de zile mersese treaba aşa, că se luase de gînduri regele Angliei, neştiind cum să le vină franţuzilor de hac. Roiau fregatele majestăţii sale prin canal, poterele umblau pe mal, dar corsarii le miroseau, se strecurau printre ele şi, unde nu se aştepta nimeni, acolo picau.

Moş Léon, om tînăr pe vremea aceea, avea un căpitan foarte viteaz, Philip Herald, care făcuse multe isprăvi în viaţa sa şi însuşi regele Angliei făgăduise mare răsplată cui l-o prinde şi l-o aduce la ştreang. Despre acel căpitan s-au scris balade, cîntîndu-i-se îndrăzneala şi vitejia – era acelaşi om