Dar el, deşi iscusit şi nespus de brav, şi-a dovedit o slăbiciune neîngăduită unui corsar şi asta i-a dus în nenorocire pe toţi oamenii lui din echipaj. Căci a căzut căpitanul îndrăgostit de o milady – şi multe nopţi a zăbovit cu ea, în iatac, soţul, milordul, aflîndu-se mai tot timpul la Londra, pentru treburi dregătoreşti, fiindcă era un bărbat foarte însemnat. Pînă ce, aflînd el de la o slugă ticăloasă despre cele ce se întîmplau în iatac, s-a înfuriat peste măsură de fapta milady-ei şi de îndrăzneala acelui corsar, de-aceea şi-a pus în gînd a se răzbuna.

― Căpitane, vino-ţi în fire! îi spuneau oamenii lui Philip Herlad.

Dar căpitanul nu-i asculta, ci tot ancora într-un golfuleţ, de lîngă conac şi se ducea să-şi petreacă noaptea cu acea milady, căreia, se pare, puţin îi păsa că iubitul ei era şi franţuz, şi corsar; ba încă ai fi zis că asta o bucura mai mult decît dacă ar fi fost englez şi lord sau pair foarte stimat.

Atît că într-una din acele nopţi, cînd căpitanul se desfăta, au venit fregatele pe mare, poterele pe uscat, şi-au pus mîna şi pe căpitan, şi pe corabia lui, cu tot cu echipaj. Fireşte, s-au luptat, şi echipajul de o parte, şi căpitanul, dincolo, în iatac, şi-au doborît fiecare din ei măcar cîte un vrăjmaş. Ba căpitanul l-a împuns cu sabia în burtă pe însuşi soţul încornorat, mărindu-i dorinţa de a se răzbuna.

Şi astfel l-au dus pe Philip Herald la Plymouth şi l-au pus în ştreang, nu cum scrie în cărţi că milady l-ar fi ajutat să iasă din închisoare şi l-ar fi scăpat. Cum să-l scape, cînd îl păzeau toate gărzile cîte se aflau în oraş?! Iar pe milady, deşi soţul, iertător, ar fi vrut s-o cruţe, regele a poruncit s-o ducă la mănăstire, şi acolo i s-a veştejit viaţa, pentru vina de a fi îndrăgit un corsar.

Cît despre echipaj, n-au spînzurat englezii pe nici unul, ci i-au pus în lanţuri, la Devonport, fără să-i judece, fără să ştie cît vor sta aşa.

Astea se întîmplau prin 1825 şi era rege atunci în Anglia George al IV-lea, care s-a stins din viaţă peste cinci ani. Dar în 1830, cînd el încă mai trăia, pornindu-se pregătiri să plece o corabie în jurul lumii, ca să facă anumite cercetări, măsurători astronomice, să se întregească şi harta – şi fiind nevoie de un echipaj tare încercat, gata să înfrunte primejdii nespus de mari – a trimis vorbă regele, prin amiral, prinşilor de la Devonport, că acei dintre ei care se învoiesc să plece în jurul lumii cu bricul Beagle, vor căpăta la sfîrşitul călătoriei libertatea, după ce vor depune jurămînt că nu se vor face din nou corsari.

Şi s-a dus moş Léon, cu toţi ceilalţi, opt cîţi erau, fiindcă altminteri le-ar fi putrezit oasele în portul militar. Numai că din cei opt plecaţi, şapte pe drum au scăpat, unii la Capul Verde, alţii în Brazilia, s-au îmbarcat poate pe alte vase şi s-au pierdut în lume – mai bine aşa, decît să îndure starea lor, de-a fi marinari dar totdeodată şi puşcăriaşi.

Numai moş Léon a rămas cîrmaci pe Beagle şi cinstit de toată lumea, atît de căpitanul FitzRoy, cît şi de echipaj, fiindcă era foarte iscusit în meseria sa. Si-a făcut ocolul lumii şi s-a întors la Devonport după cîţiva ani, şi acolo a depus jurămîntul făgăduit regelui răposat şi l-au dat drumul şi s-a întors ei la Saint-Malo, spunînd cum au fost prinşi, cum au pierit ceilalţi în închisoare şi cum pe el l-au lăsat slobod după atîţia ani.

Dar anume că a făcut ocolul lumii pe un vas englezesc, n-a spus nimănui, asta fiind mare ruşine pentru un adevărat corsar; cum adică, să slujeşti celui cu care te-ai luptat? Oare l-ar fi înţeles ai lui de ce a rămas? Căci dacă el nu a fugit, o dată cu ceilalţi, nu a făcut asta de fricos, nici fiindcă ar fi fost dulce traiul pe vas. Dar a cunoscut acolo un om, care şi l-a apropiat de el şi l-a cîştigat. Acel om era Charles Darwin, domnul Robert, cum îl numea moş Léon în jurnal.

Nu ieşise bine bricul din canal, cînd oceanul în faţă s-a învolburat, o aripă de furtună, nevestită prin nimic, s-a abătut peste vas şi l-a culcat pe o coastă, fără ca echipajul să se fi aşteptat; oamenii sau dus de-a rostogolul pînă în parapet, ca nişte saci, căpitanul s-a prăvălit şi el făcîndu-i-se ţăndări ocheanul, cîrmaciul a alunecat şi cîrma, rămasă de capul ei, a început să se rotească şi să se hîţîne să zici c-au să se rupă troţele şi-o să rămînă bricul la cheremul năpraznicului ocean… Ce să mai slăbeşti pînzele, ce comandă să dai într-o clipă ca asta, oricît ai fi de încercat marinar!?…

Pînă să se dezmeticească vreunul, moş Léon, deşi era slobod în clipa aceea, nefiind el de cart, s-a repezit la cîrmă, a răsucit-o cu mişcări pe care nu ştie să le facă oricare cîrmaci, a întors prova în vînt şi îndată bricul s-a ridicat din valuri, ca un animal despovărat.

Nimeni n-a venit atunci să-i mulţumească pentru fapta sa; cum ar fi putut un englez să laude pe un marinar străin, şi franţuz şi ocnaş? Abia mai tîrziu şi-au dat ei seama ce fel de om era acest corsar şi-au început să-l privească altfel, ba căpitanul chiar îl şi lăuda.

În clipa aceea de la început, cînd căpitanul îşi cerceta ocheanul fărîmat iar marinarii se ridicau de jos, uitîndu-se în jur buimaci, un singur om s-a apropiat de franţuz, i-a strîns mîna şi i-a zis aşa:

― Bravo, băiete! Pînă azi n-am mai văzut un cîrmaci atît de viteaz şi de dibaci!

Omul acela era Charles Darwin, şi de atunci înainte, ori de cîte ori găsea prilejul, venea să stea de vorbă cu fostul corsar, fără să se sfiască de ochii celorlalţi, fără să-i pese că pe vas franţuzul avea înscris de ocnaş; şi moş Léon s-a apropiat de el cît nu se apropiase de