fostul lui căpitan şi simţindu-l om de omenie şi pe deasupra cu multă ştiinţă în cap, i-a rămas într-una alături, gata să-i fie de folos, devenindu-i lui foarte devotat – şi nici n-a mai fugit de pe vas.

Restul, cei doi tineri ştiau din jurnal. Pe deasupra mai aflară, fireşte nu în aceeaşi zi, ci din frînturi, cît ţinu vara, cînd de la moş Léon, cînd de la moş Gir, că vorbea şi acesta, cu zgîrcenie, cîteodată – aflară de călătoria înfăptuită mai bine de douăzeci de ani după aceea, de către trimisul lui Darwin, care pornise să cerceteze ţinutul din Ţara de Foc, nestrăbătut prima dată.

Numai că de data asta, planul expediţiei fusese altul: să debarce cercetătorii – cinci oameni – pe ţărmul Oceanului, la gura unui rîu, între capul San Pablo şi capul Pénaş, iar de-acolo, mergînd de-a lungul apei, spre munţii aflaţi la sud, să taie de-a curmezişul ţara, părînd drumul mai uşor de făcut astfel. Iar corabia să se ducă mai departe şi să-i aştepte în canalul Beagle, la locul de unde vroise să plece, în 1832, Darwin.

Plecaseră astfel cercetătorii, printre ei fiind şi Arnold Vaillant, tatăl lui Pierre. Moş Gir rămăsese pe corabie cu căpitanul şi cu restul echipajului – şi se duseseră pe canal, la locul de aşteptare, unde rămăseseră două luni, luptîndu-se cu furtunile – deşi, după socotelile făcute, expediţia ar fi trebuit să ajungă în cel mult o lună.

Încheindu-se acele două luni de aşteptare şi fiind primejdie să-i prindă iarna, se stîrni vrajbă pe corabie; unii ar fi vrut să plece, alţii socoteau că nu le e îngăduit să lase expediţia părăsită, în locuri neumblate de nici o corabie, căci, dacă într-un tîrziu ar fi ajuns totuşi la locul de aşteptare, neavînd nici un mijloc de mers mai departe, ar fi pierit, nefericiţii, pe ţărmurile canalului.

Dar, tocmai cînd se certau învrăjbiţi între dînşii, s-a pornit una din acele înspăimîntătoare furtuni ale toamnei, a smuls corabia de la ancoră, şi, după două zile de luptă cu valurile, a aruncat-o pe stînci, făcînd-o fărîme. Şi s-a pierdut atunci întreg echipajul, cum pierduţi au fost şi cei duşi înăuntrul ţării.

Numai moş Gir a scăpat, ca printr-o minune, aruncîndu-se în apă înainte de clipa nenorocirii şi înotînd pînă la o insulă ferită de vînt. De-acolo, după potolirea furtunii, a ajuns la ţărmul de nord al canalului şi cît a ţinut iarna a trăit printre sălbatici, fără adăpost, hrănindu-se cu ce se hrăneau ei, cu scoici, cu carne de bursuc şi cu rădăcini uneori, ca sihaştrii, pînă în primăvară, cînd a pornit să rătăcească spre miazănoapte. Şi după luni de zile, ajungînd la strîmtoarea lui Magellan, istovit şi pe jumătate sălbatic, cu minţile împrăştiate, l-a găsit un vapor englezesc, care l-a întors în ţara lui aflată aşa de departe.

Cu această povestire, Pierre Vaillant afla în sfîrşit mai limpede în ce chip pierise tatăl său, întîmplare asupra căreia moş Léon, în durerea şi descurajarea lui, păstrase taină pînă acum, la fel cum păstrase în taină istoria călătoriei cu Darwin. Şi desigur, bătrînul, gîndind să-i hărăzească altă viaţă mai potrivită cu timpurile paşnice care se aşezau asupra lumii, avusese temeiuri să-i ascundă faptele acestea din trecut. Dovadă că, din clipa cînd le aflase, Pierre Vaillant nu mai avea linişte în sufletul lui.

Tot restul verii tînărul rămase gînditor, frămîntat de gînduri pe care i le mărturisea lui Anton Lupan uneori.

― Secolul nostru nu mai are măreţie! spunea el. Au dispărut corsarii de pe mări, oamenii aceia viteji şi drepţi, semănînd cu haiducii voştri despre care mi-ai vorbit; era firesc să dispară, lumea îşi găseşte alte orînduieli; dar pînă una alta, bunicul meu, care a ocolit Pămîntul fără să se teamă de primejdii, iar apoi l-a trimis pe tatăl meu să întregească ceea ce rămăsese nefăcut de el, ar vrea ca eu să duc o viaţă paşnică pe uscat, să construiesc vapoare în loc să călătoresc. E drept că şi vapoare trebuie să construiască cineva, altfel omenirea ar rămîne în loc, înţeleg prea bine asta, dar să le construiască alţii; eu simt nevoia să fac mai mult decît ei. Şi acum ştiu ce am de făcut: o dată voi ajunge în Ţara de Foc, să împlinesc ce n-au putut împlini bunicul cu Darwin; dar eu mai am o datorie pe deasupra – adică încă un scop: să descopăr, dacă va fi cu putinţă, urmele tatălui meu. Aşa, secolul nostru va rămîne, măcar pentru mine, măreţ!

Vorbe de om tînăr, care se spun uşor la anii lui Pierre Vaillant, ba chiar şi mai tîrziu. Numai că sub aceste vorbe, nepotul corsarului ascundea o hotărîre asupra căreia Anton Lupan nu păstra îndoieli.

― Voi merge şi eu, Pierre! spunea el, arătîndu-şi hotărîrea în vorbe mai puţine, dar cu mai mult zel, căci era şi mai tînăr decît prietenul său.

Aşa se născu în mintea lor şi li se înrădăcina în suflet dorinţa de a porni la drum, spre locurile acelea necunoscute de semenii lor. Şi dovadă că nu fuseseră vorbe spuse în vînt, astăzi, după aproape paisprezece ani şi după numeroase înfrîngeri, Anton Lupan se găsea aici, pe malul Dunării, urmărit de acelaşi gînd.

Căci nu era uşor de înfăptuit planul lor!

În aceeaşi vară, ferindu-se de moş Léon, primul adversar al unei asemenea călătorii, el, unul din însufleţitorii ei din trecut, tinerii îi scriseră lui Darwin. Îi scrise Pierre, spunînd că e nepotul lui Léon şi fiul lui Arnold Vaillant. că are un prieten de nădejde şi sînt gata să înfăptuiască explorarea neîmplinită atunci. Îi scrise multe Pierre vestitului naturalist, uitînd însă să-i aducă la cunoştinţă vîrsta lor şi lipsa mijloacelor trebuitoare unei asemenea călătorii. Iar Darwin le răspunse, nelăsîndu-i să aştepte nici două săptămîni: „Veniţi numaidecît la Londra, să ne sfătuim!”

Să meargă la Londra, cînd ei trebuiau să se întoarcă la studii, la Paris! Şi de unde banii de drum?

Cu asta, tinerii începură a se dezmetici. Pierre Vaillant îi scrise din nou lui Darwin, acum în termeni mai potoliţi, mărturisindu-i că deocamdată nu aveau nici măcar mijloacele să vină la Londra, dar rămîn în planul lor, la fel de