„Pentru o asemenea călătorie – adăuga Pierre – gîndesc că e mai greu să găseşti oamenii decît banii. Credeţi oare că, la stăruinţa dumneavoastră, guvernul Angliei nu ne-ar da ajutorul trebuitor?”

„Nu, scumpul meu flăcău – răspunse Darwin, după alte două săptămîni – guvernul majestăţii sale ar fi sprijinit cu greu chiar o expediţie englezească, sau mai degrabă cred că n-ar fi sprijinit-o de loc, dată fiind lipsa unui scop practic pentru Regatul Unit. Cît despre ideea că ar putea să ajute o expediţie străină, nici să nu ne mai gîndim. Încercaţi pe lîngă guvernul Franţei, dacă aveţi un cunoscut influent; eu sînt gata să stărui şi să vă dau girul meu, în clipa cînd mă veţi vesti cui să mă adresez.”

― De unde luăm omul influent, Pierre? întrebă Anton Lupan, scărpinîndu-se în cap, gest mai mult românesc decît franţuzesc, pe care avea să-l facă adesea în viitor, în clipele de încurcătură, întocmai ca ţăranul român.

Pierre Vaillant scrise un memoriu, pe care îl depuse, în numeroase exemplare, la felurite instituţii de cultură, începînd cu Academia Franceză şi terminînd cu Societatea Enciclopedică – şi de pretutindeni primi refuzuri, politicoase în cazul cel mai bun.

Scrise şi Anton Lupan, tatălui său, la Bucureşti, cu felurite ocoluri, temîndu-se să nu stîrnească împotrivirea lui, şi întrebîndu-l dacă pentru o asemenea expediţie, condusă de mari savanţi – aici se gîndea la girul făgăduit de Darwin – nu s-ar putea nădăjdui un sprijin din partea guvernului român. „Nu ştiu ce-ai aşteptat de la mine, tată, cînd m-ai trimis să învăţ carte înaltă la Paris, dar dacă eu ţi-aş spune că visul meu astăzi este să explorez, bineînţeles nu de capul meu, acele ţinuturi rămase necunoscute pînă azi, spre ruşinea secolului în care trăim – oare te-aş mîhni şi te-ai împotrivi?”

„Nu, fiule! răspunse bătrînul, spre mirarea şi spre liniştea tînărului student. Nu m-aş împotrivi. Mă întrebi ce-am aşteptat de la tine, cînd te-am trimis să studiezi. Am vrut să te faci inginer, fiindcă inginerii ne lipsesc şi se vor căuta mult în ţara noastră, care trebuie să se ridice din ţărînă şi să-şi facă temelie de fier. Am vrut să te întorci în ţară, să durezi căi ferate, poduri, şosele şi alte înlesniri care se cer azi popoarelor civilizate, cum aş vrea să fie şi poporul nostru. Dar dacă tu ai de gînd să înfăptuieşti ceea ce îmi spui, am să-ţi dau binecuvîntarea mea şi sprijinul meu, cît va fi, căci n-am de ce să mă împotrivesc unei fapte de folos omenirii şi care ar aduce cinste neamului românesc. Dar la alt sprijin să nu te aştepţi, vai, fiul meu! Am vorbit cu domnul V. A. Urechia, ministrul instrucţiunii, care mi-e prieten într-o măsură şi domnia sa, deşi înţelegător, ba chiar viu interesat de un asemenea plan, mi-a spus, cu mîhnire, că nu se poate nădăjdui un ajutor din partea guvernului, altele fiind nevoile ţării azi. Ba încă mi-a spus că nici nu îndrăzneşte să-i vorbească primului ministru, ori altora, despre o astfel de călătorie, fiindcă nimeni nu l-ar lua în serios. Încercaţi mai degrabă să faceţi cu franţuzii ceva, sau cu englezii, dacă domnul Darwin vă sprijină, cum mi-ai scris.”

Bătrînul îi sfătuia să bată la uşi unde ei încercaseră de mult, fără nici un folos.

― Ei bine, Pierre! zise Anton Lupan, la capul acestor încercări. O să mergem cu mijloacele noastre, dacă nu se poate altfel!

― Aştepţi vreo moştenire? Eu nu!

― Nici eu. Dar o să ne terminăm şcoala, o să muncim, o să muncim cît patru, cît opt, cît douăzeci, şi-n cîţiva ani…

Inimos şi nebun! spunea Pierre Vaillant despre tînărul său prieten, care, în faţa piedicilor, se înfierbîntase mai rău decît el.

Învăţau carte, şi încă sîrguincios, dar asta nu-i silea să lase în părăsire planul lor. Îi scriseră din nou lui Darwin, cerîndu-i sfatul, cum ar putea organiza mai bine o asemenea expediţie, doi tineri ca ei. Şi Darwin le răspunse, părînd că-i ia cu totul în serios, continuînd să nu-şi dea seama însă de lipsa mijloacelor care-i chinuia pe ei: „Cel mai indicat ar fi un vas de trei-patru sute de tone, pe care s-ar putea amenaja laboratoarele trebuitoare. În afară de echipaj, care trebuie să fie foarte încercat şi, măcar jumătate din el să mai fi navigat în strîmtoarea lui Magellan, ar trebui să luaţi un naturalist, un geograf, un geolog şi un meteorolog, acesta fiind personalul ştiinţific minim pentru reuşita unei atari expediţii. Aparatele de laborator vi le voi dărui eu…”

Iarăşi se posomori Pierre Vaillant, citind această scrisoare, iarăşi se scărpina în cap, încurcat, prietenul său.

― De unde luăm vasul, Pierre?

― Vasul ca vasul, dar cu ce plăteşti un echipaj aşa de mare şi atîţi oameni de ştiinţă – şi de unde provizii pentru toţi? Asta ar însemna milioane şi noi… Tu cît ai strîns pînă acum?

― O sută de franci.

― Eu cincizeci!

― E bine pentru început, dar ne mai lipseşte destul! Apoi Anton Lupan se însufleţi iar:

― Pierre, ştii ceva? Noi nu vom putea niciodată organiza o expediţie după toate regulile care se cer. Dar important e să ajungem acolo măcar noi doi! Va fi o expediţie romantică, Pierre!

― Şi cu cercetările ştiinţifice?

― Le vom face noi!

― Cum adică?

― Ne vom „specializa”. Eu mă apuc de geografie şi de meteorologie, dar să ştii că mă apuc serios. Ţie îţi las geologia şi ştiinţele naturii. De altfel toate se înrudesc! La lucru, băiete, cu sîrg!

Inimos şi nebun tînărul român!

― Şi tu, la ce fel de vas te gîndeşti? întrebă prietenul său.

― Un sloop de zece tone, ca să avem cel mult trei oameni pe lîngă noi. Asta costă mai puţin.

― Nu, un mic bric de 150 de tone, cu zece oameni, ar fi mai potrivit.

― Dar cere prea mulţi bani, Pierre! Să zicem mai bine o goeletă, de vreo 80 de tone, cu cinci oameni afară de noi.

― Bine, o să mai vedem.

Cu asemenea planuri treceau anii de şcoală dar deocamdată nu adunaseră bani nici cît s-ar fi cerut pentru chila vasului dorit de ei. În schimb îşi păstraseră entuziasmul, cercetaseră tot ce se putea numi carte de călătorie prin biblioteci, stătuseră de vorbă cu oameni de ştiinţă, întocmiseră chestionare cu privire la