― După cum vezi, partea ştiinţifică a explorării noastre va fi mult mai uşoară decît călătoria în sine! zicea Anton Lupan. Ce trebuie să ştim, în definitiv? Să ne orientăm, să putem ridica pe hartă detaliile locului, să colecţionăm roci, plante, insecte şi animale şi să ştim cum să le conservăm. Pe urmă nu au decît să le ia în primire savanţii şi să le pună nume latineşti.

― Da, obiecta prietenul său, mai potolit. Dar în afară de ştiinţa elementară, pentru asta îţi trebuie un anumit simţ.

― O să ni-l însuşim, Pierre! Ai văzut cum proceda Darwin. N-ai fi zis că era un mare preot în mijlocul naturii, ci un simplu turist. Pînă una alta, te vestesc că am fost la meşterul acela, pe rue Malherbe, am vorbit cu el şi mă învaţă să împăiez păsări. Asta ne va folosi.

― Foarte bine!… încuviinţă Pierre Vaillant, puţin cam absent. Eu mă gîndesc la altceva – să nu socoteşti că e un gînd mărunt, pe lîngă ce avem noi de făcut. Oare o să găsim urmele tatălui meu?

― Poate că da; asta nu depinde de dorinţa noastră, ci de noroc.

Pierre Vaillant îşi scutură capul şi zîmbi:

― Haide, băiete, nu te simţi dator să fii trist! Nu pentru asta mergem noi la capătul lumii. Dar, ştii, mi-aş simţi sufletul mai liniştit.

― Te înţeleg, Pierre! Dacă tatăl meu, pe care nu l-am văzut de şapte ani, ar pieri într-un ţinut necunoscut, cred că nu aş avea viaţă tihnită pînă nu l-aş găsi.

Aşa treceau anii, cu învăţătura şi cu pregătirea migăloasă a expediţiei lor, deşi nu era vorba de o pregătire materială, ci de aceea care privea mintea şi sufletul, poate mai greu de înfăptuit. O lună, vara, se duceau la practică, pe şantierele de la Toulon, unde se construiau vapoare de fier şi mari nave de război, ca să înlocuiască bricurile, corvetele şi fregatele de lemn care aveau să putrezească prin porturile lor. Apoi luna cealaltă o petreceau la Saint-Malo, printre pescari şi navigatori, plecînd cu ei în larg şi făcînd fără codeală oricare din asprele munci ale lor, pregătindu-se astfel pentru planul cunoscut doar de ei.

Căci bătrînul moş Léon, slăbit de ani între timp, ieşea mai rar din cabina lui, nu-i mai urmărea ca în trecut, nu mai bănuia ce nutresc, socotea că, potolindu-se el, s-au potolit şi ei, judecind ca struţul cu capul ascuns în nisip.

Pierre Vaillant, deşi mai vîrstnic, era mai plăpînd decît Anton Lupan; frigurile dobîndite la Port-Said îl mai zgîlţîiau şi acum uneori, dar el nu pierdea nici acest timp ci, aşezat pe punte, învelit în pături pînă la gît, cerceta hărţile marinăreşti, cărţile de astronomie, sau mînuia sextantul, luînd înălţimea soarelui şi făcînd calcule, să afle locul unde se afla, desăvîrşindu-se în meşteşugul de navigator – meşteşug pe care avea grijă să şi-l însuşească şi Anton Lupan la rîndul său. Dar cînd Pierre Vaillant se simţea în puteri, arunca păturile de pe el, se avînta pe catarge, trăgea parîmele, învîrtea la cabestan, ca orice matelot, sau ţinea cîrma, străduindu-se să nu se abată din drum nici cu un grad, fiind şi ăsta un mare meşteşug, trebuitor viitorului lor drum.

Cînd nu plecau în larg, colindau ţărmul, în căutarea unui vas potrivit, pe care să-l ia de model pentru vasul lor – şi unde ar fi putut găsi mai uşor un asemenea vas, decît pe plaja pescarilor de la Saint-Malo? Între timp făcuseră şi socoteala materialului trebuitor, intraseră în vorbă şi cu un negustor, cu privire la cost – care se ridica la vreo patru mii de franci cel puţin – şi cu toate că ei nu agonisiseră deocamdată decît trei sute cincizeci, îşi aleseseră chiar şi locul unde să pună vasul pe cală, peste un an sau peste doi.

Pierre Vaillant îşi luă diploma de inginer constructor de vase numai cu doi ani înaintea lui Anton Lupan, fiindcă boala îl împiedicase să-şi dea examenele la timp, deşi el se dovedise un student nespus de serios şi de stăruitor. Un timp, după aceea, trebuiră să se despartă: Pierre se angajă la şantierele de la Saint-Nazaire, avînd grijă să nu cheltuiască decît un sfert din leafă pentru nevoile lui, restul punîndu-l deoparte, în scopul ştiut.

Vara, fireşte, se întîlneau la Saint-Malo; lui Anton Lupan i-ar fi fost greu să se ducă la Bucureşti, să-l vadă pe tatăl său, căci din două luni de vacanţă una şi-o petrecea la practică, pe şantier. Hotărîse însă ca în anul cînd îşi va lua diploma să plece în ţară, să stea un timp acolo, lîngă bătrîn, şi numai după aceea să se întoarcă la Saint-Malo, spre a începe construcţia vasului lor, nădăjduind că vor avea pînă atunci banii trebuitori.

Dar în anul cînd termină el şcoala, banii strînşi de Pierre nu puteau acoperi nici pe departe costul materialului trebuitor; inginerii, care nu au voie să facă nici o greşeală în calcularea rezistenţei materialelor, calculaseră greşit cuprinsul pungii lor, ceea ce nu se întîmplă, de pildă, cu cel mai puţin învăţat negustor.

― Pierre, ştiu ce-avem de făcut! izbucni Anton Lupan, lepădîndu-şi descurajarea, el fiind cel ce se entuziasma mai uşor. Amînăm planul nostru numai cu un an, numai cu un an, auzi tu! – şi atunci vom avea de ajuns nu numai pentru vas, ci şi pentru echipaj!

― Cum?

― Mergem în Turcia!

― În Turcia? Ce-are de-a face Turcia, cu Ţara de Foc?

Anton Lupan ştia, se pusese un afiş mare, la poarta Politehnicei, că Turcia caută ingineri pentru construcţia drumului de fier.

― Am făcut socoteala, Pierre! Turcii plătesc de patru ori cît putem cîştiga aici.

― Dar noi sîntem ingineri de vase!

― Ce-are a face?! O să construim poduri şi drumuri de fier – nu e mai greu!

Lui Pierre Vaillant nu-i trebui mai mult de un ceas să-şi însuşească acest plan şi seara porniră spre Marsilia, unde se îmbarcară pe primul vapor care mergea la Stambul. Însă nu se îmbarcară ca pasageri, cu bilet, ci ca apprentis pe lîngă comandant, declarînd că vor să se facă ofiţeri de punte, ceea ce într-un fel era adevărat, cu singura deosebire că ei îşi făcuseră „aprentisajul” în mulţi