Compania de navigaţie fu bucuroasă să angajeze ca viitori ofiţeri doi tineri cu diplomă de inginer, iar căpitanul fu şi mai bucuros să-i aibă sub comanda sa şi să stoarcă untul din ei, ca unul care, pe lîngă practica-i îndelungată, nu avea învăţătură de carte într-un grad prea înalt.

Cît îi priveşte pe cei doi tineri proaspăt îmbarcaţi, în cele două săptămîni de călătorie pînă la Stambul îşi făcură cu îndîrjire ucenicia de marinari, fără să le pese de untul pe care într-adevăr îl stoarse din ei hapsînul de comandant, şi cînd debarcară, fură în situaţia de a depune la Bancă prima economie serioasă – costul călătoriei cu clasa întîi, plătit de imperiul Otoman – peste cele vreo două sute de franci agonisiţi din leafa lui de Pierre Vaillant.

Pe timpul acela, nu se călătorea ca azi; plecînd de la Paris, Anton Lupan ar fi vrut să treacă în sfîrşit prin ţară, fiindcă nu-şi mai văzuse părintele de zece ani şi aflase că era bolnav. Asta ar fi însemnat însă o lună de întîrziere, şi cine ştie dacă după aceea mai găsea liber postul ademenitor plătit de sultan. Poate peste şase luni, peste un an, i-ar fi fost mai uşor să se repeadă cu un vapor pînă la Brăila, de unde să se urce în tren; drumul de fier de la Bucureşti la Barboşi tocmai se lucra.

Astăzi, o asemenea despărţire ar putea să ni se pară ciudată, un asemenea fiu ne-ar părea ingrat. Dar atunci, cînd cineva se ducea la trei mii de kilometri de casă, era ştiut că n-o să-i mai vadă pe ai lui ani şi ani.

Pe timpul acela, scrisorile, depeşele, pe-acolo pe unde se pusese telegraf, nu mergeau ca azi. Cînd Anton Lupan află că tatăl său murise, zadarnic ar mai fi plecat; el primi această ştire în august, şi bietul bătrîn murise în mai.

― Nu fii mîhnit! îl îmbărbăta Pierre Vaillant. Nu te zbuciuma că ai lipsit de la căpătîiul lui, în ultimul ceas. Aşa cum îl cunosc, din scrisori, sînt sigur că în clipa morţii nu te-a judecat rău, ci te-a binecuvîntat!

Socotelile din Franţa nu sînt bune în Turcia – şi cei doi tineri ingineri se dovediră iarăşi nepricepuţi cînd era vorba de bani. După un an, cu toată economia lor, constatară că nu aveau încă de ajuns pentru ceea ce plănuiau. Rămaseră deci şi al doilea an, lucrînd amîndoi pe aceleaşi şantiere, la calea ferată Adrianopole-Stambul, fără să se despartă de cărţile ştiinţifice, de jurnalul bătrînului corsar şi de harta Ţării de Foc, cu pata aceea albă care îl fascina. Şi în tot acest timp, se gîndeau cu stăruinţă, cu ardoare, la viitoarea călătorie, continuînd să viseze şi să facă planuri, înfierbîntaţi.

Dormeau vara în corturi, iarna în bordeie sau prin case ţărăneşti, fără să se ducă la oraş, ca să nu risipească nici un ban. Erau printre ei ingineri francezi, englezi, belgieni, care veniseră aici atraşi de decorul exotic, de taina seraiurilor şi de ochii cadînelor, ascunşi sub iaşmac. Nădăjduind să poată ridica iaşmacurile acestea sub care ochii codaţi oglindeau farmecul Orientului, tinerii ingineri din Apus băteau înfumuraţi uliţele din Galata şi din vechiul Stambul. Apoi, dezamăgiţi de pudoarea cadînelor şi înspăimîntaţi de biciul eunucilor care le însoţeau, se duceau în Pera, cartierul european, unde se îmbătau şi se consolau cu grecoaice, cu armence, nesupuse rigorilor nici unui Coran.

Cum unii lipseau cu săptămînile, tinerii noştri prieteni luau asupra lor sarcinile acestora, primind de la ei, după tocmeală, un sfert, o treime, o jumătate din leafa plătită de padişah şi astfel economiile lor creşteau. În schimb, dinaintea zorilor şi pînă ce soarele asfinţea, nu le rămînea timp nici să soarbă o picătură de apă clocită, din urciorul vreunui ţăran. Seara cădeau frînţi, deşelaţi, dar înainte de-a adormi mai făceau planuri în şoaptă, visau.

Sînt pe lume asemenea oameni, lumea tihnită să nu se mire – frumuseţea Pămîntului, bucuriile vieţii de la ei se trag!…

Abia în primăvara celui de al doilea an, cînd drumul de fier ajungea pe malul Cornului de Aur, cu ape de smarald, îşi îngăduiră prima călcare a acestui aspru program: închiriară o barcă şi se duseră la Stambul, cu gîndul ca o duminică întreagă să-şi facă de cap. Dar oare, ar fi putut să se avînte în marele şi ciudatul oraş, înainte de a da o raită pe cheiul Galatei, unde forfotea mulţime de marinari sub cerul dantelat de catargele vapoarelor şi corăbiilor care veneau sau se pregăteau să plece spre porturi îndepărtate, să împînzească mările şi oceanele toate, la nord, la sud, la apus şi la răsărit, cîte mări şi oceane erau?

În acea duminică însorită de la începutul lui martie, plimbîndu-se prin port văzură o goeletă olandeză, Marta, pe care căpitanul bolnav, descurajat şi părăsit de echipaj, o vindea cu o mie de lire, adică mult mai puţin decît preţul unei caravane de măgari. Oamenii săi se angajaseră unul cîte unul pe vapoare, fiindcă aveau muncă mai puţină şi li se plăteau lefuri mai mari. Da, bătrînul căpitan îşi dădea seama, vapoarele aveau să alunge în curînd corăbiile de pe mări, să acopere cerul cu fumul lor negru în locul pînzelor albe. Nu-i rămînea decît să-şi vîndă vasul aici, unde se mai găseau căpitani, puzderia aceea de căpitani ai Levantului, mulţumiţi să aibă corabia lor şi să care mărfuri de ici-colea, în Marea Neagră, în Marmara şi în arhipelag. Şi totuşi, nici chiar aici cumpărătorii nu se iveau. La început ceruse trei mii de lire, apoi două, şi în sfîrşit ajunsese la una…

― Scump, fraţicule! spuneau căpitanii greci, strîmbînd din nas.

S-ar fi părut că vasul nu le plăcea, lor care navigau pe barcazuri cu bordajul de brad, le-ntăreau cu sfoară pe unde slăbeau şi dacă se întîmpla să nu se înece, mergeau cu ele aşa pînă ajungeau putregai.

Turcii încaltea, credincioşi caicelor din Bosfor, arcuite la pupa şi la prova ca nişte papuci de serai, nu întorceau nici măcar capul să privească minunea asta de vas, despre care un cunoscător şi-ar fi