dat seama îndată că e făcut să înfrunte cele mai aspre furtuni, furtunile din Marea Nordului, cu valul scurt şi îndesat, deci, cu atît mai uşor să se poată avînta pe orice altă mare şi pe orice ocean.

Pierre Vaillant şi chiar Anton Lupan s-ar fi putut socoti acum cunoscători destul de încercaţi, nu fiindcă erau ingineri cu diplomă, ci fiindcă veri în şir îşi făcuseră la Saint-Malo o ucenicie mai preţioasă decît orice patalama ar fi avut în buzunar. Iar o mie de lire era tocmai suma agonisită de ei, de cînd tot adunau.

Cei doi prieteni se priviră, fără să-şi spună un cuvînt – şi într-o clipă tot planul li se schimbă în cap: de ce să construiască un vas nou, care le-ar fi cerut cu lucrul lui încă un an, pe lîngă că i-ar fi costat de cinci ori cît acesta?

E drept că Anton Lupan, atît de înflăcărat totdeauna, se sperie puţin, dar abia după ce se văzu, împreună cu prietenul său, proprietar de vas; fiindcă tîrgul se făcuse la iuţeală, cît să sorbi un filigean de cafea.

― Domnule, vorbi Pierre, fără să se aşeze pe scaunul oferit de căpitan. Marta preţuieşte mai mult, dar noi avem exact o mie de lire, cît ceri dumneata.

Se aflau toţi trei în cabina căpitanului, după ce examinaseră vasul de la un cap pînă la celălalt. Anton Lupan simţea legănarea Bosforului, simţea mirosul de lemn încins, de cînepă, de catran, privea raza de soare care intra veselă pe spirai, i se părea că navighează pe ocean şi o fericire nelimpede i se ridica în suflet, ameţindu-l, făcînd să i se clatine capul ca omului beat.

― Mi se pare necinstit să mă folosesc de un moment neprielnic pentru dumneata, spunea mai departe Pierre, cu tremur în glas. O să aşteptăm o săptămînă – şi dacă pînă atunci nu s-o ivi un cumpărător să ofere un preţ mai potrivit cu preţul adevărat…

Cu toate necazurile sale, căpitanul păru să facă haz:

― Tinere, din ce planetă picaşi? Iată, fiindcă mi-ai vorbit cinstit, am să-ţi vorbesc şi eu tot aşa: crezi că tocmai Stambulul e portul acela din lume, încă nedescoperit de nimeni, unde o să vină cineva şi să-mi spună: „Ai cerut o mie de lire; e prea puţin – poftim o mie şi una!…” N-o să dea nimeni o liră mai mult, nu o liră, un onlic, o para!

Apoi căpitanul îi privi pe amîndoi, mirat, căci nici unul n-avea înfăţişare de marinar.

― Şi de ce vreţi s-o cumpăraţi?

― Să călătorim în lume; dorim să ajungem într-un loc care încă nu s-a cercetat.

― N-aveţi nici unul treizeci de ani!

― Ba treizeci şi cinci! răspunse Pierre.

― Eu douăzeci şi opt! adăugă Anton Lupan.

― Tocmai bine! Atunci puteţi să plecaţi. Să fi fost mai tînăr, aş fi mers cu voi, măcar şi cîrmaci, dacă n-aţi fi vrut să mă luaţi căpitan.

Şi întorcîndu-se spre Pierre, ca mai vîrstnic, căpitanul schimbă tonul, de-ai fi crezut că e supărat:

― Cîţi bani spuneai că ai?

― O mie de lire…

― Bine! Daţi-mi nouă sute, să vă rămînă şi pentru echipaj!

Şi fiindcă amîndoi cumpărătorii protestau, căpitanul adăugă, încruntat:

― Faceţi cum vă spun; altfel trag vasul în larg şi îl înec cu mîna mea. N-o să-l dau tîlharilor de pe mal!

Într-adevăr, Anton Lupan se sperie abia după ce se văzu proprietar.

― Acum ce-o să facem? Oare nu ne-am pripit? Să nu păţim ca fericitul acela care a cîştigat un elefant la loterie, şi s-a bucurat toată ziua, ca pe urmă să se îngrozească, fiindcă hrana pachidermului îl sărăcea.

Noroc că în viaţa celor doi prieteni, îndoielile unuia se compensau cu înflăcărarea celuilalt; fiecare, pe rînd, era furnizorul de entuziasm.

― Dragul meu, răspunse Pierre Vaillant, omul acela era un guguman. Eu în locul lui aş fi plecat în Africa şi elefantul meu şi-ar fi găsit hrana singur, cum şi-o găsesc celelalte mii de elefanţi.

― Cu alte cuvinte? întrebă Anton Lupan.

― O să găsim echipaj…

― Căpitanul cum n-a găsit nici măcar un om, de leac?

― Era bătrîn şi descurajat, şi ursuz pe deasupra, ca toţi bătrînii care oftează după vremea lor, fără s-o înţeleagă pe a celorlalţi. Cu tinereţea noastră e altceva; ai văzut că l-am cîştigat pînă şi pe el, cît e de ursuz şi de înciudat!

― Şi după ce-om avea echipajul?

― O să cărăm mărfuri, în Egee, în Marmara, poate şi-n Mediterană, şi la anul, dacă om face treaba cu cap, o să avem destui bani ca să pornim peste Atlantic.

― Dar contractul nostru nou cu Direcţia drumului de fier expiră abia peste un an.

― Unui din noi va rămîne şi va răspunde de treburile celuilalt. Doar am mai făcut şi pentru alţii aşa ceva.

― E adevărat, dar ei cel puţin erau aici, puteau fi văzuţi, iscăleau hîrtiile, se duceau să încaseze banii.

― O să se aranjeze şi asta! În Turcia, ce nu se poate aranja? Am aflat că aici sînt slujbaşi care, printr-o anumită socoteală, ocupă în acelaşi minister, de pildă, şi-un post de director, şi unul de impiegat, şi unul de portar. Unul din noi va fi în acelaşi timp şi Pierre Vaillant, şi Anton Lupan – iar bugetul padişahului îi va plăti pe amîndoi, ceea ce, faţă de nevoile noastre, nu-i un lucru de lepădat.

Anton Lupan cunoscuse lumea studenţească de la Paris, lumea pescarilor, marinarilor, constructorilor de vase de la Saint-Malo, apoi în treacăt pe a unor marinari de pe vaporul englezesc cu care călătorise de la Marsilia, şi în sfîrşit, lumea muncitorilor de la drumul de fier, ţărani greci, turci, bulgari, macedoneni, oameni posomorîţi, şi închişi în ei. Acum începea să cunoască lumea Levantului – dar mintea lui n-o putea cuprinde, n-o înţelegea.

Stăteau, el şi Pierre Vaillant, pe puntea corăbiei, la pupa, rezemaţi de parapet, şi se uitau la hamalii care duceau cufărul căpitanului pe mal. Cîteva minute mai tîrziu, cufărul acesta buclucaş făcea să se ştie în tot portul că Marta avea alt proprietar. Vreo trei căpitani turci, vreo şapte greci, doi albanezi, un armean, se năpusteau pe punte, înfuriaţi:

― Aţi cumpărat?

― Da!

― Cu o mie de lire?

― Cu nouă sute! răspunse, zeflemitor, Pierre Vaillant. Un grec păşi înainte, roşu la faţă, să zici c-o să pice jos, lovit de dambla.

― N-ai ştiut că vreau să cumpăr eu?

― Eu am vrut să cumpăr!