― Ba eu, fraţicule! se împotrivi grecul, mai roşu în obraz.

Ceilalţi murmurară, la fel de indignaţi; fiecare se tocmise, fiecare aşteptase să mai treacă o zi-două şi căpitanul să mai lase un ban. Lumea Levantului începea să se arate şi Anton Lupan o privea, cu ochii mari.

― Nouă sute ai dat? gîfîi grecul. Îţi dau o mie şi fugi de-aici; e corabia mea!

― Dau o mie o sută! se auzi alt glas.

― O mie două sute! strigă primul turc, scoţînd punga din buzunar.

― O mie trei! zise, cam speriat, singurul armean. Glasurile se amestecară:

― O mie cinci sute!…

― O mie şase!

― Allah!

― O mie şapte!…

― Aman!

― Două mii! gîfîi armeanul, speriat.

― Te tai! strigă turcul cu iatagan.

Aşa s-ar fi atins preţul cerut prima oară de bietul căpitan, dacă răbdarea lui Pierre Vaillant n-ar fi ajuns la cap.

― Prea cinstiţilor căpitani, vă rog să debarcaţi, fiindcă vă osteniţi în zadar. Sîntem stăpînii corăbiei şi n-o vindem, chiar dacă ne-ar cere-o sultanul şi ne-ar plăti-o cu jumătate din serai.

Levantul cobora pe chei, în amestec de giubele, de fesuri, de turbane şi de şalvari, blestemînd, înfuriat:

― Cîine de ghiaur!…

― Franţuz parşiv!

― Valah murdar!

― Allah! Allah!

― Aman!…

În timp ce Anton Lupan se clătina, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva în cap.

― Dar înainte de a căuta echipajul, continuă Pierre Vaillant reluîndu-şi netulburat ideea întreruptă de vizita numeroşilor căpitani, cred că trebuie să schimbăm numele corăbiei. Ţie Marta îţi place, îţi spune ceva?

― E un nume de femeie…

― Fireşte, asta ştiam. Dar nu înţeleg să păstrăm un nume de femeie, care nici măcar nu e numele iubitei mele, că nu am nici una, dacă n-am uitat.

― Nici eu! oftă Anton Lupan.

― Tinere, ţi-ai ales singur drumul! Dar bagă de seamă, acum, dacă ai pornit, nu da înapoi! O să vină şi vremea dragostei, cînd o să ai răgaz pentru ea… Vezi numai să n-o cheme Marta, fiindcă-i un nume rece ca un gheţar. Sînt sigur că nu-i plăcea nici căpitanului, însă, ce vrei, pesemne era numele neveste-si şi bietul om fusese obligat să se supună acestui obicei barbar. Dacă un căpitan nu-şi botează corabia cu numele femeii lui, înseamnă să nu mai aibă trai cu ea. La Saint-Malo era un pescar bătrîn – nu-l ştii tu, murise cînd ai venit prima oară acolo – care avusese şase neveste şi ca urmare schimbase de şase ori numele sloopului cu care pescuia. Cînd a ajuns la a şaptea nevastă, dimineaţa, după nuntă, s-a dus omul pe plajă, cu pensula şi cu cutia de vopsea, pentru cuvenitul ritual. Dar un şugubăţ i-o luase înainte, şi peste noapte sloopul îşi căpătase în sfîrşit numele care i se potrivea cu adevărat: „Barbă Albastră”. Nu glumesc: pe coasta Mînecii cunosc toţi istoria asta.

― Bine, dar el nu l-a schimbat? întrebă rîzînd Anton Lupan.

― Nu, fiindcă, vezi tu, bătrînul pescar era un om drept şi socotise că trebuie să îndure acest nume de batjocură, ca să ispăşească măcar aşa numeroasele lui blestemăţii.

― De unde ştii? Poate că se mîndrea!

Pierre Vaillant îşi duse arătătorul la tîmplă şi făcu ochii mari, ca omul care îşi descopere cu întîrziere o lacună în cap.

― Te pomeneşti! Şi lumea care-l credea pocăit! Ce bătrîn potlogar!… Ei, dar hai să ne întoarcem la Marta. Tu ce nume i-ai da?

― Nu ştiu… Cred că ar trebui să fie un simbol, să se lege de dorinţele noastre.

― Adică tot după ritual!

― Dar după un ritual mai nobil decît al bătrînului tău pescar!

― Ei bine, atunci s-o numim L’Esperance… Cum se spune asta pe limba ta?

― Speranţa.

― Nu sună urît, totuşi, dacă nu-ţi jignesc sentimentele patriotice, de valah, mi-ar plăcea mai mult cuvîntul din limba mea; e mai… mai internaţional.

În seara aceleiaşi zile, Marta, sub numele ei nou, L’Esperance şi sub pavilionul francez, avea cinci oameni echipaj, ba chiar şi un căpitan, care s-ar fi putut să fie căpitan adevărat, deşi n-o putea dovedi cu acte, ci numai cu martori gălăgioşi din port, gata să jure pe Biblie sau pe Coran.

― Care dintre noi se îmbarcă şi care rămîne pe uscat? întrebă Pierre Vaillant.

― Desigur că te îmbarci tu; eşti mai vechi marinar decît mine, răspunse Anton Lupan.

― Bine! Atunci îţi încredinţez sarcina să mă reprezinţi pe lîngă sultan.

La căderea nopţii, Anton Lupan lua Cornul de Aur, în lung, cu barca, să se întoarcă la drumul lui de fier, de care nu putea să nege că se simţea legat.

Fusese de ajuns o singură zi, ca în soarta lor să se schimbe atîtea! Aveau o corabie, adică mijlocul principal ca să plece spre locurile la care visaseră atîţi ani. Se mai despărţise şi alteori de Pierre Vaillant, de la începutul prieteniei lor, dar abia acum, rămas singur, îşi dădea seama cîte îl legau de acest om minunat. Sub scepticismul şi reţinerea lui se ascundea o inimă caldă, generoasă, şi-un entuziasm neegalat decît de îndîrjirea cu care îşi ducea orice hotărîre pînă la cap. Atunci cînd părea mai neîncrezător, mai şovăielnic, atunci se lupta cu piedicile mai dîrz, atunci îi era sufletul mai înaripat.

Duminica următoare, cînd reveni în port, pe cheiul Galatei, Anton Lupan făcu ochii mari: L’Esperance se afla la locul ei, dar n-o mai recunoştea, părea mai mică, adîncită în apă, de ai fi zis că se scufundă, dacă oamenii nu s-ar fi mişcat pe punte, netulburaţi. Echipajul tocmai închidea gura magaziei, acoperind-o cu tenda. Căpetenia lor părea să fie un om vînjos ca un taur, mai degrabă îndesat decît înalt, cu pieptul ca o platoşă de aramă şi cu nişte mustăţi negre, lungi şi ţepoase, de te înspăimîntau.

Pierre Vaillant se afla la prova, în faţa unei măsuţe puse lîngă catarg şi stătea de vorbă cu un străin, îmbrăcat în giubea de bogătaş. Acesta era kir Ţiminadis, cel mai mare negustor de coloniale din Bosfor, Marmara şi arhipelag. L’Esperance tocmai încărcase mărfurile sale: cincizeci de butoaie cu măsline, două vagoane de orez în saci, optzeci de butoaie cu untdelemn, cinci mii de kilograme de cafea, apoi lăzi cu portocale şi lămîi, cu totul şapte vagoane şi ceva.

― Cum merge slujba la sultan? strigă Pierre, venind în întîmpinarea lui Anton Lupan.

Acesta se uită speriat la omul cu mustăţi mari. Abia acum văzuse că avea o cicatrice, urma unei tăieturi adînci pe obraz.

― Parcă nu l-am