― Vorbeşti de Sotir? L-am angajat după plecarea ta. E un om al dracului, dar altminteri un cîrmaci fără pereche, după cîte am aflat de la căpitani.

― Şi căpitanul tău?

― Doarme, în cabină la pupa. N-avea grijă; după două drumuri mă descotorosesc de el; nu-mi trebuie mai mult ca să fiu eu căpitan.

― Dar văd că ai încărcat marfă şi nu spui nimic; ăsta-i evenimentul cel mai important. Ai făcut socotelile, ne îmbogăţim, sau mai va?

Pierre părea stînjenit.

― Da, am luat şapte vagoane de coloniale; tocmai semnam actele cu kir Ţiminadis… Ar fi trebuit să te vestesc, poate voiai să te duci tu cu marfa asta…

― De ce? se miră Anton Lupan.

― Fiindcă e pentru un port valah…

― Galaţi?

― Întocmai. Poate ai fi vrut să-ţi vezi ţara; lipseşti de atîţia ani!

― Pierre, asta-i adevărat, dar dacă vrei să plecăm mai curînd peste Atlantic, să nu fim sentimentali! Du-te, eşti mai priceput decît mine, numai ai grijă, adună cît mai mulţi bani!

― Şi tu la fel! Nu-ţi fie milă, jupuieşte-l pe sultan!

L’Esperance ridică ancora în aceeaşi zi, înainte de amiază, fiindcă bătea vîntul dinspre Marmara, iar curentul ducea spre Marea Neagră, ceea ce se întîmplă numai în zece-cincisprezece zile din cele trei sute şaizeci şi cinci ale unui an..

Anton Lupan o însoţi de departe, mergînd de-a lungul cheiului, pînă unde acesta se sfîrşea, sub cazărmile de artilerie de la Top-Hané. Acolo rămase nemişcat, un ceas, două, trei, cu ochii după L’Esperance. Apoi pavilionul ei tricolor, fluturat de vînt, se pierdu în negurile albăstrii de pe Bosfor şi pînzele albe se topiră, una cîte una, pieri şi ultimul catarg…

Aşa se despărţiră – şi de atunci nimeni nu-i mai aduse vreo veste despre Pierre Vaillant…

Trei zile mai tîrziu se stîrni fierbere la Stambul: începuse războiul în Balcani – turcii alergau pe străzi speriaţi, grecii şi bulgarii se ascundeau, sultanul era la aman.

Anton Lupan aşteptă neliniştit să se întoarcă L’Esperance, şi cînd trecu o lună, fără să se audă nimic despre ea, se gîndi că războiul îl silise pe Pierre Vaillant să se refugieze cu corabia pe vreun braţ al Dunării, ori pe vreun canal. Ştia că el o să se descurce, îl ştia isteţ şi brav.

Dar iată că nu trecură zece zile din mai, cînd se răspîndi vestea că Ţările Române se declaraseră neatîrnate şi, alăturîndu-se oştilor ruse, porniseră cu război asupra hainului Imperiu Otoman.

Acum pentru un valah era primejdios să rămînă o zi mai mult pe pămînt turcesc, căci turcii păreau înfuriaţi. Anton Lupan lăsă baltă drumul de fier şi se îmbarcă în pripă pe primul vapor care pleca spre Marmara. Era un vechi vas italian, cu pînze şi maşini, cu două catarge, care l-ar fi făcut să semene cu un bric dacă n-ar fi avut la mijloc coşul înalt. N-avea elice, ci zbaturi, aşa că se mişca greoi, ţinea marea prost pe timp rău şi, doamne! ce se mai legăna!

Cu acest vas blestemat, sub comanda unui căpitan care nu-l cruţa, cutreieră Mediterana, Marea Roşie şi Golful Persic, iar peste un an, cînd se făcuse linişte în Balcani, se întoarse la Stambul cu brevet de ofiţer al doilea, cu o aspră ucenicie de navigator şi cu o sută de lire sterline în buzunar, ceea ce era o sumă mărişoară, lira englezească întrecînd-o de zece ori pe cea bătută la Stambul de sultan.

Anton Lupan nădăjduia că între timp Pierre Vaillant adunase şi el ceva, şi astfel, puteau porni cu L’Esperance peste ocean.

Dar corabia nu se întorsese în Bosfor, nimeni nu o văzuse, nu se mai ştia nimic despre ea. Domnul Ţiminadis era pe jumătate ruinat, în timpul războiului grecii nu fuseseră cruţaţi – şi îşi smulgea părul din cap: pierduse mai mult, nu numai cele şapte vagoane de mărfuri îmbarcate pe L’Esperance.

― S-a înecat, nu înţelegi dumneata? Am scrisoare de la kir Iacomachi, de la Galaţi.

― De unde ştie domnul Iacomachi că s-a înecat?

― Păi dacă n-a sosit, ce să fie altceva? Crezi că s-a urcat în rai?

Anton Lupan nu putea să creadă, nu înţelegea. Poate L’Esperance naufragiase, atîtea corăbii naufragiau, dar era peste putinţă ca prietenul său să nu se fi salvat.

Scrise la Saint-Malo; îi răspunse fratele mai mic al lui Pierre: moş Léon era bolnav, nu mai ieşea din cabina lui şi aştepta să i se întoarcă nepotul hoinar; de un an şi ceva, nimeni nu mai primise ştiri de la Pierre Vaillant.

Îi scrise domnului Iacomachi, la Galaţi; negustorul răspunse că nu primise nici o marfă; restul nu-l privea.

Scrise căpitanilor de port de la Burgas, Varna, Constanţa, Sulina, Odesa, întrebînd dacă nu ştiau ceva despre goeleta L’Esperance. Unii nu-i răspunseră, poate nici nu existau, alţii nu auziseră niciodată de vasul căutat.

Urmară anii negri din viaţa lui Anton Lupan: pierdut fără urmă acest prieten, care dacă ar fi fost fratele lui adevărat nu i-ar fi fost mai drag, pierdută L’Esperance, ca un simbol al tuturor speranţelor ce se pierdeau, pierdut, zădărnicit planul călătoriei lor peste ocean!

Să se întoarcă în ţară, nimic nu-l îmbia. Aflase că la căile ferate care se construiau nu erau preţuiţi inginerii valahi. Oamenilor puşi în fruntea înnoirilor nu le-ar îi plăcut să vadă printre ei pe unul mai destoinic, mai întreprinzător, mai îndrăzneţ decît ceilalţi, ameninţînd să le strice rosturile strămoşeşti şi să le tulbure tihna unei vieţi care se mişca iavaş-iavaş, prin colb, ca diligenţele de acum cincizeci de ani.

Noroc că, deşi ciuntit, Imperiul Otoman întindea şi el căi ferate, dincolo de Bosfor, în Anatolia.

Anton Lupan construi podul de fier de lîngă Vezir-han, peste Sakar, construi gări, viaducte, silozuri… Din cînd în cînd se repezea la Stambul sau trimitea iscoade, să vadă dacă nu se aflase ceva despre Pierre Vaillant. Uneori avea presimţirea că prietenul său era în viaţă, apoi se descuraja, ca peste o săptămînă să spere iar. Dar cînd trecu încă un an, îşi dădu seama că zadarnic ar mai fi aşteptat.

Din clipa aceea simţi trezindu-se în el, arzătoare, dorinţa de a nu părăsi vechiul plan, de a-l duce fie şi singur pînă la sfîrşit. Avea acum adunate două sute cincizeci de lire sterline şi cînd se ducea la Stambul, cutreiera cheiul