Galatei, nădăjduind să găsească o corabie care să semene cu L’Esperance. Numai că, de la război, nu se mai vedeau decît barcazuri şi caice şubrede, din lemn de brad, bune pentru strîmtori, pentru Marmara şi la nevoie pentru arhipelag, iar preţul lor era de trei-patru ori mai urcat. Istoria cu căpitanul Martei fusese o întîmplare care nu se repeta. Două sute cincizeci de lire sterline nu mai ajungeau azi nici să arvuneşti o corabie ca L’Esperance.

Din păcate, tocmai atunci, construcţia căilor ferate otomane intra în impas; pare-se, tot de pe urma războiului, vistieria padişahului suferea grav. Anton Lupan ajunse cu un barcaz la Pireu, iar aici se îmbarcă pe un vapor olandez, care pleca spre Indii şi avea nevoie de al doilea ofiţer, fiindcă cel vechi căzuse bolnav. Navigă pînă la Singapore, unde dădu examen în faţa Comisiei Maritime şi căpătă brevetul de prim ofiţer, ceea ce îi îngăduia să se îmbarce pe orice vas ca ajutor de comandant, ca secund, cum se spune mai pe scurt azi.

În 1881 cînd reveni în Mediterană avea agonisite cinci sute de lire sterline, iar examenul dat la Marsilia îi recunoştea titlul de căpitan de cursă lungă, ultimul brevet în ierarhia marinarilor, care-l îndreptăţea să comande vase de orice tonaj, în orice mare a lumii. Pe lîngă vechea lui meserie, însuşită cu rîvnă în ani de studiu îndelungaţi, făcuse, aproape fără să vrea, o întreagă carieră de marinar.

Acum îl cunoşteau mulţi căpitani şi mateloţi, de la Marsilia la Pireu, la Port-Said, iar în Marea Roşie unde navigase mai îndelungat se născuseră legende despre luptele lui cu piraţii arabi. El se simţea stînjenit cînd le auzea: într-adevăr, pusese adesea pe fugă asemenea tîlhari, care atacau în miezul zilei corăbiile şi le prădau, dar făcuse asta de pe puntea unui vapor de două mii de tone, înconjurat de oameni viteji şi bine înarmaţi. La Suez, la Port-Said, la Berbera, îl cunoşteau hamalii, pescarii, copiii dezbrăcaţi care hoinăreau pe chei aşteptînd să le arunci un ban…

Deşi mările sînt mai întinse decît uscatul, numără drumuri mai puţine, fiindcă ele nu ocolesc munţi, nu caută vaduri, nu au puzderia de răspîntii care duc la fiecare oraş, la fiecare sat, ci se trag cu sfoara de la un port pînă la celălalt. Dar în chipul acesta sînt mai umblate şi marinarii se cunosc mai bine între ei decît oamenii de la uscat.

E drept că astăzi vapoarele au orar regulat şi cînd se întîlnesc, după ce se salută grav, coborînd pavilionul de la pupa şi ridicîndu-l iar, tradiţie pe care ivirea maşinii nu a spulberat-o, îşi vede fiecare grăbit de calea sa.

Corăbiile odinioară, şi chiar vapoarele în primii lor ani nu făceau aşa; căpitanii întorceau prova în vînt şi de la zece paşi se puneau pe taifas, dacă nu cumva se pofteau unul pe altul la un pahar de vin, la o cafea şi la o ţigară de tutun aromat. Mateloţii, aplecaţi peste parapete, tăifăsuiau şi ei întocmai ca bravii lor căpitani, şi astfel, în aceste popasuri de un ceas, oamenii se cunoşteau, îşi spuneau păsurile, povesteau ultimele întîmplări din porturi, legau prietenii care dăinuiau, chiar dacă trebuiau să treacă luni şi ani pînă să se întîlnească iar.

Amintirea acestei vieţi, necunoscută celor de la uscat, îi încălzea inima lui Anton Lupan. Pentru a porni la drumul atît de mult visat, nici cele cinci sute de lire sterline, nici brevetul de căpitan nu preţuiau cît putinţa lui de a pătrunde pînă în adînc tainele sufletului de marinar. O corabie ar fi găsit cîndva, ar fi putut să adune şi destui bani ca să cumpere provizii şi să plătească un echipaj. Dar oare, el singur, fără Pierre Vaillant, ar fi putut să-şi conducă echipajul la mii de mile de porturile lui, prin furtuni, uragane şi primejdii de neînlăturat, dacă nu şi-ar fi însuşit bunul cel mai de preţ, cheia inimilor aspre ale acelor oameni neobişnuiţi, smulşi din rădăcinile lor pămînteşti şi răsădiţi, ca nişte plante sălbatice, pe ogorul nestatornic al nesfîrşitului şi de-a pururi zbuciumatului ocean?

Mai simţea şi acum lipsa lui Pierre Vaillant, dar nu îi mai era atîta teamă să se pregătească singur de drum. Jurnalul lui moş Léon, cărţile, scrisorile lui Darwin, instrucţiunile lui îl însoţiseră în toate călătoriile de pînă atunci; le scoase iar la iveală şi, aplecat deasupra lor, iar începu să viseze, ceasuri întregi, cînd zîmbitor, cînd încruntat.

De la Marsilia plecă la Bucureşti, de data asta folosindu-se de binefacerile drumului de fier, cu o satisfacţie copilărească, fiindcă lucrase destule drumuri de fier în viaţa sa. Se socotea dator să facă acest drum, să-şi revadă ţara, acum cînd se pregătea să lipsească iarăşi mult timp. Dar, mai cu seamă, voia să caute, o ultimă oară, urmele lui Pierre Vaillant…

Bucureştiul crescuse, şi totuşi lui i se părea, mai mic; străzile parcă nu-l mai încăpeau. Dealul de la Mihai-Vodă se tocise, iar Dîmboviţa, fastuoasă în amintirea lui de copil, se înghesuise într-un canal, fără sacagii şi fără orătănii gălăgioase pe mal. Nucii din grădină se uscaseră, pe strada din faţă se punea pavaj şi negustorii dădeau tîrcoale locului, căutîndu-l pe proprietar: voiau să cumpere grădina, să ridice prăvălii cu etaj; oraşul se mărea.

Casa părăsită acum şaisprezece ani era în grija unui bătrîn orb, care-l îmbrăţişă plîngînd, fără ca Anton Lupan să înţeleagă de ce; nu-şi amintea de el şi nici orbul nu putu să-l lămurească de cînd şi prin ce împrejurări venise aici. Îi auzea paşii, tîrşîind în urma lui, întretăiaţi de suspine scurte, ca nişte icneli, şi între două suspine, bătrînul spunea un cuvînt de recunoştinţă despre milostenia celui repauzat.

În casa scundă, intrată în pămînt pînă la cercevelele geamurilor, cu streşinile atîrnînd obosite, ca aripile unui croncan jumulit, fiul întors dădu peste un mic sipet, care cuprindea agoniseala bătrînului Lupan. Pînă în pragul morţii, acesta se străduise necontenit cu copiii, învăţîndu-i carte, căci cu şcolile era încă greu, şi într-un an mai mult, în altul mai puţin, adunase vreo două sute de galbeni, care, împreună cu un pumn de giuvaeruri, înfăţişau un mic avut. O scrisoare caligrafiată larg, cu acele