„Fiul meu, deoarece simt că voi închide ochii înainte de a te vedea, îţi las aici gîndul meu de rămas bun şi binecuvîntarea mea. Află, dacă n-ai simţit, că de la moartea bunei tale mame n-am avut alt gînd decît gîndul tău. Fiindcă acum, în anii bătrîneţii, nevoile mi-au fost mici, am pus deoparte rodul strădaniei mele, ca să te bucuri tu de el, carele eşti tînăr şi ai nevoi mai mari. Atît că, să ştii, dorinţa mea este nu să huzureşti cu ceea ce îţi las, fiindcă nici n-ai putea huzuri prea mult, ci asta să-ţi ajute spre îndeplinirea gîndurilor tale şi ale prietenului tău, iar dacă aţi deznădăjduit în planul vostru aşa de greu şi de neînţeles celor din jur – să-ţi folosească banii aceştia la orice ar fi spre binele semenilor tăi…”

Acest îndemn neaşteptat, care pe Anton Lupan îl zgudui adînc, se aşeză dintr-o dată, ca un puternic stîlp susţinător, lîngă vechile îndemnuri din sufletul lui. Şi astfel, cu îndemnul crescut, în loc să fi ostenit între timp, pornise el la drum în ziua cînd l-am întîlnit coborînd din tren la Galaţi. Folosise iarna ca să facă iarăşi cercetări, să vadă dacă totuşi nu se aflase nimic despre Pierre Vaillant; dar nici oamenii de prin porturi, nici negustorii, nici vameşii, nimeni nu auzise vreodată de acest nefericit călător şi de corabia lui.

În primăvară, după ce vîndu casa părintească, giuvaerurile şi alte cîteva mici bunuri lăsate de bătrîn, porni, cu destui bani asupra lui, ca să colinde porturile în căutarea unei corăbii – şi tocmai aici, la gura Dunării, întîmplarea făcu să dea peste L’Esperance. Această epavă, întîlnită cînd nu se mai aştepta, i se părea un mesaj de la Pierre Vaillant. Avea s-o scoată din nisip, s-o întregească, să-i redea viaţa şi, însoţit de umbra prietenului dispărut, să se avînte cu ea peste ocean ca să ajungă în acea ţară depărtată la care ei doi visaseră ani îndelungaţi.

Dunărea – rostogolindu-i prin faţă valuri de amintiri – şi marea, fremătînd dincolo de stuf, îl făceau să retrăiască tot zbuciumul acestui vis, să înţeleagă că nu va simţi fericirea întreagă pînă nu-l va împlini.

Oamenii care la acest ceas, aici, în oraşul micuţ de la gura fluviului sau în alte oraşe, peste rîuri şi munţi, dormeau tihniţi, cu scufii trase peste urechi, cu lumînarea la căpătîi, poate oameni buni, poate chiar cinstiţi, părinţi iubitori de copii, slujbaşi destoinici, negustori cumpăniţi, n-ar fi înţeles acest zbucium roditor, l-ar fi luat drept frămîntarea unui nebun… Să nu cădem în greşeala lor! Cei de felul lui Anton Lupan înfrumuseţează faţa pămîntului şi înnobilează sensul vieţii noastre, a tuturora!…

Într-un tîrziu, el se ridică de pe chei pătruns de umezeală şi amorţit de frig. Un cocoş se auzea departe, trîmbiţînd cu îndoială miezul nopţii tîrzii… Putea fi ora somnului şi pentru ultimul om care veghease în portul adormit. Fanarele celor trei corăbii pîlpîiau şters, vestind că au să aţipească şi ele curînd.

Cînd păşi pe puntea Penelopei, Anton Lupan se pomeni cu o umbră firavă în faţa lui;

― Ce-i, Ismail?

Bucătarul lui kir Iani adulmecă vîntul rece care se pornea de la nord, ameninţînd să se întărească treptat pînă a doua zi, apoi oftă amărît:

― Asta vînt bun plecam Stambul!…

― Aşa-i, Ismail. Altul mai bun nici că s-ar pomeni. Turcul se scarpină în creştet şi oftă mai adînc:

― Mîine debarcam?

― Da, rămîn aici.

― Luam Gherasim?

― Îl iau; nu ştiam că ţi-a spus.

După o tăcere lungă, bucătarul îşi făcu îndemn şi, ridicînd ochii spre Anton Lupan, zise rugător, cu glas prăpădit:

― Domnule, luam şi Ismail!

În lumina felinarului atîrnat de catarg avea ochii galbeni, trişti ca ai cîinilor fără stăpîn, şi chipul lui părea al unui copil bătrîn părăsit de părinţi; numai mustaţa-i zburlită şi ameninţătoare, ca ţepii de arici părea pusă pe harţă, într-o deplină nepotrivire cu celelalte de pe chip.

― Stam la cîrmă, spălam puntea, cuseam pînze, munceam!… continuă turcul, cu aceiaşi glas obidit. Găteam musaca, bucătar bun… Făceam saraigli…

Anton Lupan îl cîntări din ochi un timp. „Credincios şi cinstit”, socoti după cele citite pe chipul lui. Altceva, pînă nu-l vedea la treabă, ce-ar fi putut şti? De unde să bănuiască el acum ce boroboaţe avea să săvîrşească sfiosul Ismail, ce încurcături să iasă de pe urma lui? Dar mai ales, cum putea să ştie ce drag, ce nepreţuit avea să-i fie într-o zi omul acesta micuţ şi amărît, cu toate boroboaţele şi încurcăturile lui?

― Bine!… răspunse şovăind. Dar ştii ce am de gînd?

― Ştim; am spus Gherasim.

― Bagă de seamă, plecăm la capătul Pămîntului! Bucătarul se însufleţi:

― Plecam numaidecît!

― Atunci cere-ţi debarcarea de la kir Iani şi rămîi cu noi! hotărî Anton Lupan, după ce mai şovăi un timp.

Iar Ismail oftă uşurat, îl privi cu ochii calzi şi zise gîtuit:

― Mulzumim!

Taine omeneşti!… Le poţi pătrunde pe toate, le poţi dezvălui?

CAPITOLUL  III

Întîmplări la sfîrşitul lui martie

Soarele se ridicase numai de cîteva palme pe cer, de ai fi zis că apa mării încă nu se zbicise pe el şi mai sfîrîia, scoţînd aburi verzui, cînd Penelopa se dezlipi de chei şi, după ce-şi scoase anevoie prova afară, se îndreptă greoaie pe canal în jos, luînd drumul către Stambul. Bătea briza dimineţii, de la nord, vînt foarte prielnic pentru acest drum, dacă nu se întărea prea mult.

Patru oameni rămăseseră pe chei şi făceau semne de drum bun, la care echipajul, micşorat, răspundea inimos, fluturîndu-şi bonetele în vînt. Numai căpitanul, la cîrmă, strîngea încruntat trabucul între dinţi, fără să arunce o privire înapoi. Era furios mai întîi fiindcă pierduse un pasager darnic, de la care, poate, dacă acesta îşi prelungea drumul pînă la Pireu, ar mai fi ciupit cîţiva galbeni rotunzi şi sunători, şi al doilea, fiindcă blestematul valah i-l răpise pe Gherasim. De Ismail nu-i părea tocmai rău, că prea îi făcea pagubă cu berbecii lui fripţi; aşa, lipsiţi de bucătar, oamenii aveau să mănînce mai puţin. Dar ce te faci fără celălalt fugar, pe cine te mai bizui cînd suflă vînt rău, pe cine mai urci în vîrful catargelor să înlocuiască un