― Drum bun şi cale bătută, căpitan Iani! strigă Gherasim, rămas pe chei, cu boneta dată pe ceafă, cu haina aruncată pe umeri, cu pieptul lăsat liber în bătaia vîntului.

Era un om înalt, mai-mai să-l ajungă pe Ieremia, însă nu aşa ciolănos ca el, ci bine clădit, cu umerii largi, cu pieptul voinic, parcă legat în fier de sus pînă jos, un om pe care, la o nevoie, să te poţi bizui. Ochii negri, isteţi, dar uneori acoperiţi de un văl trist, mustaţa încărunţită uşor, groasă şi îndesată ca burta vrăbioiului sătul, bărbia rotundă, parcă tăiată în cremene, şi grumazul vînjos îi dădeau o înfăţişare dîrză, în măsură să ţină departe pe oricine ar fi vrut să se apropie de el cu gînd rău.

― Ei, acum să-l lăsăm pe kir Iani! zise Anton Lupan, după ce Penelopa se îndepărtă destul.

Oamenii se strînseră în jurul lui.

― Iată ce avem de făcut: Ieremie, tu să te duci în tîrg şi mai întîi să cauţi o prăvălie sau un croitor, să-ţi potriveşti nişte haine ca lumea.

― Nu-i nevoie, domnule. Cînd o veni vaporu’ austriac, la prînz, găsesc eu pe cineva să-mi dea o pereche de pantaloni şi-un surtuc marinăresc, dacă-l îmbii la un clondir de rachiu; şi-aşa, pe el tot nu-l costă nimic. Ba, dacă-i duc două clondire, îmi mai dă şi un tricou, şi cizme, zău, Doar prin porturi am trăit, ştiu eu cum să mă descurc.

― Dar asta-i treabă necinstită! Ieremia ridică ochii, nedumerit.

― Lasă, domnule! se amestecă Gherasim, împăciuitor. E obiceiul pămîntului, la ce să-l stricăm noi?

― Bine, numai să nu iasă bocluc!

― Aş! Să vezi dumneata ce-am să mă înţolesc!

― Dacă-i aşa, de ce nu te-ai înţolit pînă acum?

La această întrebare, Ieremia se scărpină-n cap, şi mai nedumerit:

― Păi de ce să mă fi înţolit dacă nu mă zorea nimeni, că doar n-aveam de gînd să mă-nsor?! Parcă rachiul se găseşte pe drum, nu tot cu bani îl iei? Şi ce, am avut eu vreodată bani de aruncat în vînt?…

Anton Lupan se pomeni scărpinîndu-se în cap, imitînd gestul lui, pe care de altminteri îl cunoştea, ba încă de mult, şi fără să vrea, zîmbi.

― Nădăjduiesc să nu-mi porţi pică fiindcă vreau să fii îmbrăcat mai frumos.

― De ce să-ţi port pică? Eu nu văd că atîrnă zdrenţele pe mine? Numai că înainte nu-mi prea păsa de ele; acu’, înţeleg, se schimbă socoteala, înseamnă că nu trebuie să te fac de rîs…

― Bine, Ieremie! După asta să cauţi prin tîrg, să vezi unde ne putem găzdui pe cîteva zile.

― Asta nu-i greu! Văru’ Haralamb se are bine cu toate vădanele.

― Vezi numai că noi sîntem puşi pe treabă, nu pe însurătoare. Ismaile, tu ai să stai aici, cu calabalîcul nostru, pînă se întoarce Ieremia, pe urmă căutaţi o căruţă şi-l duceţi la gazda noastră; numai, aveţi grijă de cufăr, fiindcă înăuntru sînt lucruri care pot să se vatăme. După ce terminaţi, luaţi-o pe canal în jos, pînă la far, şi-acolo, dacă o să vă uitaţi pe mal, o să mă vedeţi pe mine şi pe Gherasim.

― Astăzi nu mîncam? întrebă Ismail.

Nu-i păsa atît de el, că nu mînca prea mult; din obişnuinţă, se îngrijea de prînzul celorlalţi.

― Ba o să mîncăm, dar nu berbec fript! răspunse Anton Lupan.

― Lasă că mi se făcuse lehamite de berbec! adăugă Gherasim.

Bucătarul îl privi mustrător şi dezamăgit: adică berbecii lui nu erau graşi, nu erau bine fripţi?…

Văzîndu-l aşa chinuit, Anton Lupan îl linişti:

― Ismaile, nu fii amărît! Cînd ne-om încropi gospodăria noastră, o să poţi găti orice ţi-o da prin gînd, chiar şi saraigli. Pînă-atunci, o să mîncăm la locanta de peste drum. Chiar să te duci pe acolo şi să vezi ce ne pot da la prînz.

Bucătarul adulmecă în aer, mişcîndu-şi nările într-un anumit chip.

― Plachie de crap! răspunse repede, mulţumit.

― De unde ştii?

― Miroseam!

Ceilalţi trei se puseră pe rîs, spre nedumerirea lui Ismail.

― Atunci, în ceea ce priveşte prînzul nostru, am scăpat de griji, zise Anton Lupan. Faceţi ce v-am spus şi veniţi după noi, cît mai curînd. Ieremie, poate găseşti pe undeva nişte lopeţi. O fi vreo fierărie aici, în tîrg?

― Nu ştiu, domnule, dar fii liniştit: lopeţi găseşte văru’ Haralamb pe la vădanele lui.

După ce rămase singur, Ismail se aşeză cu grijă pe cufărul lui Anton Lupan, îşi aprinse luleaua, îşi trase sacul alături, un sac de acela cenuşiu, din pînză de velă, lung şi îngust, în care marinarii îşi poartă întregul lor avut – şi după ce scotoci prin el, scoase la iveală o cutie lătăreaţă de lemn, plină cu pensule şi felurite vopsele, puse în borcănaşe ca sulimanurile la spiţer.

Pe malul celălalt se vedea un şlep negru, tras pe uscat, să i se repare fundul şi să fie dichisit. De o parte şi de alta erau nişte barăci cenuşii, apoi cîteva sălcii, încă neînfrunzite, jelindu-se ca nişte bocitoare pe ţărmul pustiu, şi dincolo de ele începea pădurea de stuf. Nu se simţea nici o mişcare, totul părea amorţit, numai dinăuntrul şlepului se auzeau bocănituri.

Bucătarul privi printre pleoape ţărmul sterp, pe care soarele dimineţii, încă rece şi zgribulit, parcă îl sărăcea mai mult, apoi scoase din sac o bucată de mucava, o îndreptă pe genunchi, amestecă vopselele şi se apucă să picteze, mulţumit, peisajul din faţa lui. Întîi trase, de-a latul, două linii şerpuitoare, la două degete una de alta, şi spaţiul de la mijloc îl umplu cu sineală, închipuind o Dunăre mai albastră decît ar fi visat-o orice poet. După ce apa fu gata şi o contemplă mulţumit, luă alte penele, pe rînd, şi muindu-le tot în alte culori, aruncă în unda ei nemişcată sumedenie de peşti feluriţi, de neamuri ciudate, verzi, roşii, aurii – în gîndul lui ştiuci, crapi, plătici, nisetri şi moruni, la o scară şi într-o abundenţă care ar fi îmbogăţit pe pescarul cel mai pîrlit.

Tocmai în clipa cînd picta ultimul crap, de proporţiile unui delfin, Ismail tresări, adulmecă în aer şi-apoi, lăsînd ustensilele sale de artist, se repezi la locanta de peste drum.

― Kir Aristide! strigă, băgîndu-şi mustaţa zbîrlită pe fereastra bucătăriei. Mai puneam