După ce dădu aceste sfaturi şi adulmecă din nou mirosul plachiei, Ismail se trase doi paşi înapoi, cu ochii la firma lui kir Aristide. De mult timp îl zgîndărea la inimă s-o picteze el, din nou, cu dichis, dar grecul, încăpăţînat şi zgîrcit, nu se învoia de fel. Era o firmă veche, ruginită, pe care abia se mai putea citi:

ARISTIDE  PANAIOTIS

Locandă cafenea ceai ospătărie

LA  PALICARUL  AMĂRÎT

― De ce spuneam amărît, bre? întreba Ismail.

― Asa, pentru simpatrioţi. Să vadă că tînzimu de doru la Patrida!

Din partea lui, fostul bucătar de pe Penelopa socotea dăunător acest şiretlic. Simpatrioţii care vin la locantă, departe de Patrida, vor să se veselească, nu să fie amărîţi.

― Lasam pictam, zgriam Ismail! stăruia pe lîngă grec, de cîte ori se oprea cu barcazul aici. Frumoz pictam, frumoz zgriam: „La palicar veselit!”

Zadarnic însă: kir Panaiotis nu se lăsa convins!

Ismail mai privi firma ce-o privi, clătină din cap, apoi se întoarse la pictura lui, nu înainte de a-i striga încă o dată stăpînului locantei să facă focul mai mic.

În acest timp, Anton Lupan, urmat de Gherasim, o luase de-a lungul canalului, în jos, pe drumul străbătut în ajun, şi se afundase în stufăriş. După cîteva minute marea se deschise în faţa lor, arămită de soarele care încă nu-şi lepădase zgura roşiatică a oricărui răsărit. Spre sud-est se vedea Penelopa îndepărtîndu-se repede, împinsă de briza rece a nordului. În larg se rostogoleau valuri înspumate, semn că vîntul nu rămînea blînd.

Gherasim se opri pe plajă, cu mîinile în buzunare, privind în urma barcazului. O umbră îi întunecă faţa.

― Vezi, domnule, zise cu un fel de mirare, pe kir Iani nu l-am avut de loc la inimă şi-am fost bucuros să-l dau naibii, dar după Penelopa mă doare inima. Am navigat trei ani cu ea şi n-aş putea spune că au fost ani uşori, şi cu toate astea, acum cînd o văd ducîndu-se fără mine, tot mi-e teamă să nu fi uitat ceva pe bord. De uitat, nu-i vorbă, că n-am avut ce uita; dar poate mi se duce o fărîmă din suflet. Stau să socotesc, cît suflet trebuie să aibă un marinar şi ce-i rămîne cînd e bătrîn, dacă lasă cîte ceva din el pe fiecare corabie cu care a navigat?

Anton Lupan îl bătu pe umăr:

― Nu te mai gîndi la asta, Gherasime! În curînd o să avem o corabie mai frumoasă decît toate celelalte, şi ca să facem treaba ca lumea, o să-ţi trebuiască tot sufletul. Vezi dară, nu lăsa să plece cu Penelopa nici o fărîmă din el!

― Bine, domnule, ducă-se fără mine! De altminteri, cu vîntul ăsta, care ar putea să se prefacă în furtună, şi cu trei oameni cîţi i-au rămas, nu-l văd pe kir Iani să nimerească gura Bosforului. Mai degrabă cred că mîine seară Penelopa o să zacă undeva pe coasta Anatoliei. Noroc că nu-s stînci în partea aceea; nu că mi-ar păsa de kir Iani, mi-ar fi milă de oameni…

După acest schimb de gînduri porniră pe malul mării şi după cîteva sute de paşi ajunseră la epava pe care Anton Lupan o descoperise ieri seară. Zăcea în acelaşi loc, culcată pe o coastă, în culcuşul ei adînc de nisip, pe care i-l săpaseră anii.

Gherasim îi dădu ocol, cu un început de mirare, pînă ce deodată rămase ţeapăn, cu mîna la gură.

― Păi asta-i Marta, domnule! Aş putea să jur, fiindcă am navigat cu ea vreo cinci ani, între Marea Mînecii şi Mediterană.

― Nu te-nşeli, răspunse Anton Lupan, în sufletul căruia tulburarea de ieri seară se ridica iarăşi. Numai că în clipa cînd a naufragiat, nu se mai numea Marta. S-a întîmplat cu ea o poveste pe care am să ţi-o spun odată. Acum hai să vedem ce se poate face ca să-i schimbăm soarta. Ar fi fost păcat să putrezească aici, pe malul mării.

Ochii lui Gherasim sclipiră:

― Da, domnule, e o corabie fără pereche! Am înfruntat cu ea valurile Biscaiei şi niciodată nu mi-a bătut inima că ar putea să ne facă vreo ruşine. E drept că joacă pe valuri ca o bătrînă beată, în schimb, nu ia un strop de apă pe punte. Poţi să pui rufe la uscat, cînd alte corăbii sau vapoare se udă pînă în vîrful catargelor… Dar cum o să facem, a cui e ea acuma?

― A fost a mea şi-a unui prieten care bănuiesc că a pierit aici, împreună cu tot echipajul… Poate ai auzit de nişte piraţi…

Gherasim păli, apoi se făcu roşu:

― Spînu? Ah, mă jur că într-o zi, dacă am să-l întîlnesc, eu am să-i pun ştreangul de gît, n-am să las pe altul. Pe bietul Panait, frate-miu, tot el l-a căsăpit acum doi ani, la Samos. Numai că, unde să-l întîlnesc, tîlharul? De la o vreme i s-a pierdut urma.

― Ştreangul o să i-l punem împreună, Gherasime! Prietenul pe care mi l-a ucis, mi-era mai mult decît un frate.

Cîrmaciul nu văzuse niciodată pe faţa cuiva atîta tristeţe şi-atîta îndîrjire. Dar îndată Anton Lupan îşi scutură tristeţea şi zise, stăpînindu-se:

― Acum să ne apucăm de treabă, să cercetăm corabia în amănunţime, să facem socoteala materialului de care e nevoie, pe urmă o să mă duc la Căpitănia portului, să închei actele de cumpărare…

― Cum adică? Nu-i a dumitale? De la cin’ s-o cumperi?

― Nu mai e a mea, dacă a rămas în părăsire. După o vreme, orice epavă trece în stăpînirea statului.

― Na-ţi-o bună! Eu din partea mea, n-aş întreba pe nimeni; aş pune-o pe picioare – şi p-ormă, să vină cineva să-mi ceară socoteală! Auzi legiuire!…

Trecuseră numai vreo două ceasuri de cînd se aflau pe malul mării, în care timp cercetaseră epava scîndură cu scîndură, atît cît le îngăduia nisipul, cînd în dreptul farului se iviră trei oameni ieşind din stufărişuri, cu lopeţi în mîini. Erau Ieremia, Ismail şi un necunoscut, care se ţinea ceva mai în urmă.

Pe malul celălalt, baba lui moş Ifrim, venită să ia apă cu doniţa, stătea ţeapănă ca un stîlp şi se uita după ei, parcă înciudată, cu solzul de crap din ochi, lucind.

― El e