Haralamb, domnule! zise Ieremia, cînd ajunseră la locul unde-i aşteptau Anton Lupan şi Gherasim. M-am gîndit să-l iau cu noi, să ne dea o mînă de ajutor, că şi aşa, la şantier, mare lucru nu are de făcut.

― Foarte bine! răspunse Anton Lupan, strîngînd mîna lui Haralamb şi cercetîndu-l făţiş.

Noul venit era aşa cum şi-l închipuise după cele auzite despre el pînă acum: un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, nu prea înalt dar nici scund, cu umerii largi, cu trupul subţire şi mlădiu, călcînd apăsat şi totuşi uşor, ca jivinele sprintene din păduri, cu obrazul prelung, cu gura roşie ca mărul călugăresc cînd s-a pîrguit, cu părul negru, numai inele şi cîrlionţi răsuciţi. Dar asta încă n-ar fi însemnat nimic, numai cu atît poate n-ar fi înnebunit lumea femeiască din împrejurimi, dacă ar fi avut un nas oarecare, nici frumos, nici urît. Nasul lui Haralamb, cu nările subţiri, fremătînd cum freamătă frunza plopului bătută de vînt, era în aşa chip dăltuit, în aşa fel se întregea linia lui cu linia frunţii, iar vîrful, atît de gingaş şi în acelaşi timp atît de hotărît, se arcuia umbrind buza de sus, încît femeile cînd se uitau la el simţeau că-şi pierd credinţa şi-n bărbatul lor, şi-n diavol, şi-n Dumnezeu. Pe-un asemenea flăcău mai bine să-l spînzuri, decît să-l laşi slobod pe drum!… Şi măcar dacă ar fi fost numai atît! Haide, să îi fost trupul mlădiu, umerii largi, dinţii albi, obrazul oacheş, prelung şi nasul oricît de frumos, un nas fără pereche pe pămînt, dar barem să fi avut altfel de ochi, nici frumoşi, nici urîţi, ochii oricui! Ochii lui Haralamb, verzi-aurii, aveau în ei cîtă lumină varsă soarele de prînz în april, şi cît verde se îmbină primăvara în crîng. Zadarnic umblau să-i întunece sprîncenele dese, pline de umbră ca inima codrului celui mai adînc, zadarnic împleteau zăbranice negre deasupra lor genele-i lungi, soarele nu se stingea în ei nici după apus, iar verdele crîngului dăinuia, prelungind dulcea lumină a primăverii, peste orişice anotimp.

„Ce mai flăcău!” îşi zicea Anton Lupan, privindu-l uimit, fermecat de lumina ochilor lui.

― Şi ce vînt te-a adus la Sulina? îl întrebă, clipind.

― Apoi, domnule, noi, ca şi la ai lui Ieremia, am fost fraţi mulţi, cu pămînt puţin, şi-atunci ne-am risipit care încotro, pe la oraş, să învăţăm vreun meşteşug. Am lucrat o vreme la o moară, la Brăila, pe urmă am fost la un dulgher şi d-acolo, acu’ doi ani, am venit încoace, că m-au îmbiat austriecii la şantier…

„Fir-ai tu să fii!” zicea Ieremia, în sinea lui, ascunzîndu-şi picuşorul de pizmă sub un zîmbet strîmb. „Te-au îmbiat austriecii la şantierul lor? Nu spui că umbla dulgherul să te omoare, ştii tu de ce! Aoleu, ce-am să mai rîd, cînd ţi s-o înfunda într-o zi!”…

Dar nu, nu era pizmă, iar zîmbetul nu era strîmb! De ce să-l nedreptăţim? Că doar Ieremia întotdeauna se mîndrise cu Haralamb şi cu isprăvile lui! Însă într-adevăr se gîndea că o să i se înfunde într-o zi – îi era teamă, nu se bucura nici un pic.

― Şi-ţi place aici? continuă Anton Lupan.

― Ce naiba să-mi placă? Numai sălcii şi stuf, ca să nu mai pun la socoteală broaştele şi ţînţărimea.

Haralamb aruncă o privire spre stufăriş, tresări şi îşi lăsă ochii în pămînt. Cine i-ar îi urmărit privirea, ar fi zărit o basma galbenă, ferindu-se prin stuf. Dar oamenilor nu le era gîndul la basmale şi nimeni altul n-o văzu.

„Da’ mai lăsaţi-mă în pace! Nu scap de voi nici aici?” îşi zicea în acest timp, Haralamb, sîcîit, fără să-şi ia privirea din pămînt.

De sub malul canalului, la far, se ivi moş Ifrim – se uită un timp la ei, apoi o luă spre port şi se pierdu în stuf.

― Ei, haide să ne apucăm de treabă! hotărî Anton Lupan, văzînd că soarele urca grăbit. Haralamb, dacă vrei să ne dai o mînă de ajutor, îţi vom mulţumi.

― Bucuros, domnule. Dar ce aveţi de gînd?

― Uite, puneţi mîna pe lopeţi; pentru început vreau să dezgropăm corabia asta din nisip. Pe urmă o să avem de lucru vîrtos. Cît voi săpaţi aici, eu o să mă caţăr cu Gherasim sus, că, după cîte bănuiesc, şi-năuntru trebuie să fie o groază de nisip…

Erau patru oameni, cu lopeţi, altceva nu aveau nimic – şi ai fi spus că truda lor urma să fie amarnic de lungă şi mai cu seamă fără rost. Să dezgropi o epavă din nisip! Merită să te zbuciumi zece ani ca să ajungi aici?

Aşa ar fi judecat oamenii cu scufii în cap – îi ştiţi. Să nu judecăm ca ei, să fim cu luare aminte asupra acestui început, fiindcă tot ce va fi mai departe porneşte de-aici.

Cum corabia zăcea pe o coastă şi adînc îngropată în nisip, Anton Lupan făcu un salt şi apucîndu-se cu mîinile de copastie, izbuti cu oarecare trudă să ajungă pînă sus. Gherasim îi întinse lopata, apoi îl urmă în acelaşi chip. Puntea jumulită scîndură cu scîndură lăsa să se vadă înăuntrurile corăbiei, împovărate de nisip. Ani de zile vîntul îşi făcuse treaba cu sîrg.

În timp ce Gherasim se apuca să arunce nisipul afară, Anton Lupan, aplecîndu-se pe sub traversele punţii, cercetă corabia, pe îndelete, de la etravă pînă la etambou, amintindu-şi cu emoţie de ziua cînd L’Esperance era ancorată la cheiul Galatei şi o cercetase la fel, tot într-o zi de martie, însoţit de Pierre Vaillant. Cu fiecare pas înainte, pe chipul lui se vădea mulţumirea, deşi sufletul îl era întristat de amintirea prietenului pierdut. Lemnul, stejar sănătos, era întreg şi neputrezit, lucrat cu îngrijirea care-i arăta pe meşterii olandezi sau norvegieni, moştenitorii meşteşugului vikingilor, neîntrecuţi făuritori de corăbii. Sub loviturile pe care corabia le primise cînd fusese aruncată pe nisip nu crăpase nici o coastă, nici o scîndură nu sărise din loc. Fireşte, puntea trebuia refăcută în întregime, trebuiau catarge, pînze şi încă multe altele…

După ce sfîrşi această cercetare, Anton Lupan scoase din buzunar un metru, un carnet, un creion şi începu să facă felurite măsurători, însemnîndu-le pe o schiţă alcătuită în pripă. Apoi coborî pe nisip, îşi alese un