Către ora prînzului, partea corăbiei dinspre mare era dezgropată pînă la chilă, lăsînd să se vadă întreg bordajul, nevătămat şi fără urmă de putrezeală.

Anton Lupan se apropie, îl cercetă cu toată luarea aminte şi nu-şi ascunse mulţumirea.

― Ei, Ismaile, acum putem lăsa lucrul şi să mergem la masă. Ne merităm cu toţii plachia. După prînz puneţi mîna pe lopeţi să-i daţi ajutor lui Gherasim, că înăuntru mai e încă mult nisip; eu între timp am să stau de vorbă cu căpitanul portului, dacă s-o fi întors de la raţele lui.

― Domnule, zise Ieremia, în timp ce se îndreptau spre port, poate vrei să vezi cum te-am găzduit; dumneata o să mîi în odaia lui văru’ Haralamb, că el şi-aşa înnoptează mai mult prin vecini. Eu cu Gherasim şi cu Ismail ne-am găsit odaie alături, la un pescar.

― Bine, Ieremie; asta o să fie numai pentru început. Mai tîrziu, vreau să ne facem o baracă pe malul mării, să nu mai pierdem vremea cu dusul şi întorsul din tîrg.

― Adică dumneata cam cît socoteşti că o să-ntîrziem pe-aici? întrebă Gherasim.

― Vreo trei-patru luni, sau poate chiar mai mult. Sînt atîtea şi atîtea de făcut.

Vestea aceasta îl făcu pe bucătar să tresară şi să se bucure ca un copil; nu nădăjduise chiar aşa mult! Dar, în chip ciudat, de unde în prima clipă îi rîseră amîndoi ochii, o clipă mai tîrziu rămase vesel numai unul, iar altul se amărî… Ei, drăcie! Asta ce taină o mai putea fi?

Îndată după prînz, în timp ce oamenii săi se îndreptau spre malul mării, Anton Lupan se duse la Căpitănie. Femeia care ieri frigea guvizi, acum jumulea o raţă, sub şopronul părăginit. Dinăuntru se auzea ţăcănitul obişnuit al jocului de table, atît de cunoscut celor ce au trecut vreodată prin faţa cafenelelor de la Stambul.

― Şase-şase! striga căpitanul, în clipa cînd uşa se deschise în spatele lui.

Anton Lupan se opri în prag, nedumerit; în afară de ceafa căpitanului şi de un fes roşu care se ridica deasupra ei, nu mai vedea nimic. Dar căpitanul lovi cu palma în masă şi strigă victorios, aplecîndu-se spre invizibilul său adversar învins:

― Marţ! Să nu joci cu mine, dacă eşti ageamiu!

― Bună-ziua, domnule!

Pe ceafa groasă, cutată adînc, se vedeau trei negi aşezaţi în triunghi, doi jos şi unul mai sus. De o parte şi de alta a urechilor clăpăuge ieşeau în lături două capete de mustăţi băţoase ca fuiorul de cînepă meliţat de curînd. Lîngă cutia de table aburea un ibric cu cafea, iar un ciubuc, al cărui tub şerpuia pe podea pînă la narghileaua din fund, scotea firişoare împletite de fum.

― Bună-ziua! repetă Anton Lupan, după ce tuşi de cîteva ori, ca să-şi vestească sosirea, cum face în asemenea împrejurări omul bine crescut.

Căpitanul se întoarse greoi, cu scaun cu tot, şi rămase zgîit. Avea obrazul la fel de gros ca şi ceafa şi un nas ca o trompa de elefant, să te miri că în răsucirea asta nu dărîmase totul în calea lui.

― Vor-vorbiţi româneşte?

Se mira, ca şi bătrînul Ifrim, fiindcă şi lui i se părea că are de-a face cu un străin.

― Aş putea vorbi turceşte, răspunse Anton Lupan, cu ochii la fesul din capul lui. Dar asta e o limbă pe care o cunosc mai puţin.

― Turceşte?… Nu ştiu! Ştiu bulgăreşte, şi sîrbeşte, puţin.

Căpitanul portului ocupa această slujbă de vreo şase ani, printr-o întîmplare care rămînea de neînţeles pentru toată lumea şi pentru el în primul rînd. În tinereţe făcuse grădinărie, îndeletnicirea cea mai răspîndită, după pescuit, pe malurile şi ostroavele Dunării, prielnice zarzavaturilor, dar mai cu seamă ardeilor, castraveţilor şi verzei tîrzii. Un grădinar de la Dunăre trebuie să fie în acelaşi timp şi barcagiu, să cunoască drumurile pe apă, cum cunosc căruţaşii drumurile de pămînt. El, unul, care la venirea toamnei trebuia să bată Dunărea în sus şi-n jos, de la Sulina la Brăila şi Măcin, şi asta nu numai într-un an, ci nenumăraţi ani în şir, ca să-şi ducă varza şi ardeii la tîrg, cunoştea cursul apei, cu coturi, ostroave, anafoare, grinduri şi praguri de nisip, cum îşi cunoştea grădinăria lui.

Aşa se făcuse că mai tîrziu, austriecii îl luaseră în slujba lor să arate drumul căpitanilor de vas care navigau de puţin timp pe aici, şi după o vreme, mulţumiţi de priceperea lui, îi eliberaseră chiar şi un brevet de pilot pentru Dunărea de Jos. Ultimul salt fusese şi mai uşor de făcut… Spre bătrîneţe, slăbindu-i vederea şi nemaifiind bun de pilot, austriecii, generoşi, îi dăruiseră o pereche de ochelari de la Viena şi, avînd cuvînt greu la Comisia Europeană a Dunării, îl făcuseră căpitan de port, fără să cerceteze dacă omul avea vreo pregătire pentru această slujbă de birou. E drept că pe atunci ar fi fost cam greu să se ştie care sînt îndatoririle unui căpitan de port, mai cu seamă într-un port ca Sulina, unde asupra bunelor rînduieli veghea cu mare grijă Comisia.

Căpitanul avea în primire un birou, un registru şi un regulament gros. Comandanţii de vapoare îşi făceau singuri înscrierile în registrul misterios, iar căpitanului nu-i rămînea decît să pună pecetea şi să-şi şteargă năduşeala de pe frunte, ca şi cum ar îi cărat în spinare un sac cu cartofi.

Slujbele sînt grele sau uşoare numai după chipul cum le priveşti. Căpitanului i se părea mai uşor să încarci grîu în vapor, ori să baţi cu ciocanul la şantier, decît să pui pecetea în registru şi să ai în primire regulamentul cel gros.

― De cînd eşti dumneata aici? îl întrebă Anton Lupan, înaintînd spre el.

Căpitanului i se păru ameninţător; se uită cu un ochi la registru, cu altul la regulament şi se făcu galben-verde. ca un castravete răscopt.

― Păi cam de multişor; dinainte de război.

„Acum o să se uite în registru, o să mă-ntrebe din regulament”, îşi zicea în sine, socotind că se afla în faţa unul inspector trimis de la Bucureşti. Nu-l inspectase nimeni pînă azi, nimeni nu se amestecase în treburile lui, dar se gîndea tot mai des că odată şi-odată