cineva o să-şi aducă aminte de el. Măcar dac-ar mai fi întins-o aşa vreo doi ani, pînă ieşea la pensie şi scăpa de griji.

― Prin vara lui ’78 n-ai primit o scrisoare de la Stambul? continuă străinul din faţa lui.

Asta ce mai era? Ce mai avea Stambulul cu Ţările Române?

― Prin ’78?… Stai să mă gîndesc… Prin ’78… Un plic verzui?

― Aşadar, l-ai primit?!

― L-oi fi primit…

― Ţi-am scris şi iarna trecută, de la Bucureşti.

Pe căpitan îl treceau năduşelile. De Stambul nu-i era aşa teamă; cu Bucureştiul se încurca mai greu. Fără să vrea, privirea îi fugi spre sertarul biroului, unde zăceau, prăfuite, sumedenie de scrisori. Pe lîngă registru şi regulament, ele erau spaima vieţii lui.

― De o goeletă, L’Esperance, sub pavilion francez, n-ai auzit?

― Ştiu eu, domnule?… Trec multe vase pe aici. Poate era trecută în registru, dar cine se încumeta să caute în el?

― E vorba de o corabie pe care au prădat-o piraţii, în ajun de război.

― A, da! Piraţii lui Spînu! Cum nu; îmi amintesc!

― Atunci de ce n-ai răspuns la scrisori?

― Să răspund?… făcu căpitanul, fîstîcindu-se din nou. De ce n-am răspuns?…

Anton Lupan îl privi printre pleoape, apoi deodată întinse mîna pe birou şi luă regulamentul cel gros.

― Ce scrie aici?

Asta era taina căpitanului de port, taină pe care ani de zile n-o dibuise nici un om. Nefericitul luă regulamentul în mîinile-i păroase, cuprinse de tremur, îi suci ce-l suci, pînă ce-l deschise cu susul în jos şi privi în el, prostit. Trebuise să vină acest străin ciudat, ca să descopere într-o clipă ceea ce alţii nu dibuiseră în atîţi ani.

― Merge cam greu fără ochelari! zise, zeflemitor, Anton Lupan.

De mirat, învăţase să nu se mai mire de nimic; se afla la poarta Levantului şi Levantul ascundea ciudăţenii fără sfîrşit.

― Nu prea sînt deprins cu scrisul ăsta nou! bolborosi căpitanul, scăldat în sudori. Am fost învăţat cu alt scris…

― Dar cărţile nu se ţineau de-a-ndoaselea nici atunci! Căpitanul aruncă regulamentul şi ocolind biroul veni în faţa lui Anton Lupan, scurt şi gros, cu nasul mare prins parcă într-un belciug, cu mustăţile ca un jujău din acelea care se leagă de gîtul rîmătorilor, să nu iasă din ogrăzi printre uluci.

― Domnule, nu mă nenoroci! Cine te-a trimis să mă iscodeşti?… Am adunaţi vreo cincisprezece polişori, ţii dau pe toţi, numai să nu mă spui!

Anton Lupan se uită la el, cum se frămînta, cu pumnii noduroşi pe piept, gîfîind, năduşind.

― N-am nevoie de nici un ban; din partea mea poţi să fii liniştit…

― Mă mai împrumut cu cinci. Îţi dau douăzeci!… Îţi dau şi trei raţe, le-am împuşcat ieri.

― …Numai aş vrea să-mi spui, cum naiba poţi să-ţi faci slujba, dacă nu ştii să citeşti şi să scrii?

― De ce să citesc? Ce să scriu? întrebă căpitanul, mai fîstîcit.

― Dumneata nu primeşti adrese, instrucţiuni, mă rog, corespondenţă de sus?

― Nu! Treaba merge ibrişin. Nu se amestecă nimeni aici.

― Dar cînd îţi iei leafa, nu iscăleşti?

― Leafa?… Leafa vine cu vaporu’, de la Galaţi, mi-o aduce un căpitan; iscăleşte el în locul meu; sîntem prieteni de mult… Domnule, pari un om bun! Nu mă spune la nimeni şi-ţi făgăduiesc…

― Nu-ţi face griji! Dacă n-ai ştiut carte acum patru ani, cînd asta mi-ar fi folosit, puţin îmi pasă că nu ştii azi! Aş mai fi avut şi altceva cu dumneata, dar mi-e teamă că te-aş încurca prea mult… Cum ziceai că merge treaba aici?

― Ibrişin!

― Atunci aferim!

― Domnule, o cafea?…

― Mulţumesc, nu.

― Ciubuc?

― Nu obişnuiesc.

― Dar o tablă nu faci? Numai pe un frăncuţ!

― Poate cu alt prilej.

― Şi nu mă spui?

― Poţi să fii liniştit!

Vin uneori furtuni care, cu cît sînt mai năprasnice, cu atît lasă în urma lor cerul mai nevinovat, mai senin.

Anton Lupan nu închisese bine uşa Căpităniei, cînd auzi zarurile ţăcănind. Iar cînd să intre în stuf, îl auzi pe căpitan strigînd:

― Doi-patru; poartă în casă!… Lăstuno, raţa s-a fript?

Oamenii aruncau nisipul de zor şi cel mai inimos, deşi cu spor mai mic, părea Ismail. Bucătarul se opintea în lopată, şi-i povestea, gîfîind, lui Haralamb, că Ieremia ştia – mai fusese pe la turci – cum se fac adevăratele sarai-gli la Stambul:

― Voi nu ştim ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi-hi-hi!

În dispreţul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail îi amintea ascultătorului că mîncase odată, la Galaţi sau la Brăila, o asemenea sarailie şi pe urmă trei zile băuse apă cu vadra, fără să-şi potolească setea şi să-i treacă sughiţul. A, cu totul altceva se făcea la Stambul!

După cum povestea bucătarul, fireşte cu alte cuvinte, nefiind deprins prea bine cu graiul ghiaur, turcii îi spuneau prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost născocită de un cofetar vestit, pentru sultan şi pentru femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic şiret – şi după ce-a învăţat să facă prăjitura de serai, pezevenghiul a fugit şi a vîndut taina altor cofetari… Saraigliile la Stambul, după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sînt gata poate numai pentru ghiauri. Credincioşii Coranului, adevăraţi cunoscători la lucru bun, le pun în borcane cu miere şi trandafir şi aşa le lasă zece zile, să se îndulcească şi să se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănîncă şi p-ormă îşi ling degetele, dînd har lui Allah. Dar asemenea sarai-gli poţi să mănînci şi douăzeci, fără să te prindă leşin la stomac şi fără să-ţi fie sete ioc.

― Aferim, bre, asta sarai-gli!

Haralamb asculta şi înghiţea în sec, chinuit; nu era pofticios, dar cum să nu-i lase gura apă, la chipul cum povestea Ismail? Astăzi pesemne fusese ziua luptei lui cu ispitele! Colea, bucătarul cu saraigliile, dincolo basmaua galbenă, fluturînd ademenitoare prin stuf. Oare mai era mult pînă la asfinţit?

― Măi turcule, mai tacă-ţi gura! izbucni Gherasim. Nu vezi că l-ai scos din minţi?

Dar oare un bucătar, cînd a început să vorbească de meşteşugul lui, se poate opri cum îi spui?

― Gherasime! strigă Anton Lupan, apropiindu-se. Cîrmaciul lăsă lopata jos şi ieşi în întîmpinarea lui.

― Ce-ai făcut cu Căpitănia, domnule?

― Cred c-ai avut dreptate; nu merită să ne ostenim şi să aruncăm banii în vînt. O să ne vedem de treburile noastre, fără să mai întrebăm pe nimeni. Portul ăsta parcă ar fi ţara nimănui… Ei, cum merge treaba aici?

― Pînă deseară mîntuim.

Într-adevăr, înainte de asfinţitul soarelui, înăuntrul corăbiei nu mai