― Mîine o să trebuiască să ne adunăm mai mulţi s-o săltăm în picioare şi s-o proptim. Haralamb, crezi c-ai să găseşti cîţiva oameni, cu cabluri şi cu argaţi?

― Adică să-i caut din seara asta, domnule?

― Păi altfel cum?

Flăcăul oftă, cu ochii la stufăriş.

― Las’ că-i găsim, domnule! răspunse Ieremia, în locul lui, dîndu-i un ghiont, cu năduf.

― Vreo cherestegerie este aici?

― Este, dar cam sărăcuţă.

― Nici nu ne trebuie cine ştie ce: nişte scînduri de brad să facem o baracă şi vreo cîteva grinzi, să săltăm corabia de pe nisip şi s-o proptim. Pentru restul materialelor am întocmit o listă; o să vorbim deseară despre asta şi o să vedem ce este de făcut. Acum să mergem la cină. Ismaile, oare ce-o să găsim la kir Panaiotis? Ce ne-o fi pregătit?

Bucătarul adulmecă în aer, dar îndată îşi lăsă capul în jos şi mărturisi, ruşinat:

― Nu simţeam, estem departe; nu puteam mirosim…

În seara aceea, după cină, Anton Lupan îşi strînse oamenii în odăiţa lui Haralamb, unde era găzduit, odaie curată, cu scoarţe pe jos, cu perdeluţe la ferestre şi cu năframe de borangic puse ca podoabe pe pereţi; o mînă de femeie ar fi îmbătrînit să facă atîtea; aici, se vede, era claca mai multora. Harnice şi cumsecade femei!

Aseară, pe vremea asta, Anton Lupan îl avea numai pe Ieremia şi abia stătea de vorbă cu Gherasim, arătîndu-i ce purta în gînd. Acum se adunaseră cinci… Sfatul lor ţinu îndelung, în jurul lămpii cu gaz; Haralamb stătea ca pe ghimpi.

― Aşadar, acum ştim fiecare ce avem de făcut, spuse Anton Lupan, la sfîrşit. Ieremie, ai rămas numai tu. Credeai că te-am uitat?… Tu, mîine dimineaţă ai să pleci cu vaporul la Galaţi, şi ai să cumperi toate aceste materiale scrise de mine aici. Te trimit pe tine, fiindcă oraşul ţi-e bine cunoscut.

Zicînd, îi întinse o listă lungă de cumpărături şi un pumn de bani: o sută de galbeni, preţul unei gospodării de om chivernisit. Ieremia se înroşi pînă în fundul urechilor, că le simţi fierbinţi, le auzi ţiuind.

― Dar, domnule, nu ţi-e… nu ţi-e frică de loc?… întrebă, uluit.

― Frică?… De ce? Dacă ai flinta cu tine, nu mă tem de nimic.

Oamenii se priviră, nu ştiu cum, ameţiţi; parcă le plutea în cap fumul unei vrăjitorii. În clipa cînd Ieremia luase banii, toţi, în frunte cu Haralamb, fuseseră siguri că n-au să-l mai vadă niciodată venind înapoi. Dar acum, după aceste vorbe, pe care Anton Lupan le rostise ca şi cînd n-ar fi înţeles întrebarea lui, simţiră, în chip tainic, toţi în acelaşi timp, că Ieremia o să se întoarcă gîfîind, parcă mînat din urma de turci… Vrăjitorii!…

Şi Ieremia se întoarse, într-adevăr, la capătul unei săptămîni… Se întîmplaseră multe între timp; pe moş Ifrim (văzuseră toţi, că farul era în ochii lor) îl bătuse baba lui de trei ori, şi-i ridicase, cu doniţa, un cucui în creştet, să zici că-i ou de gîscă, gata să facă pui. Anton Lupan jucase table cu căpitanul portului, luîndu-i partidă după partidă, la rînd. Căpitanul pierdea partidele, şi cu fiecare partidă un franc de argint, dar nu se dădea învins, fiindcă era cunoscut drept cel mai bun tablagiu pe toată Dunărea de Jos, de la Sulina pînă la Măcin. Bătuse furtuna echinoxului în cursul acestei săptămîni, împingînd valurile mării pînă în stufăriş, dar oamenii noştri îşi văzuseră de treburile lor, uzi pînă la brîu şi de la brîu în sus jumuliţi de vînt. Zburau prin văzduh trîmbe de apă şi nori de nisip, foşnea şi se tînguia stuful bătrîn, de anul trecut – cel verde, încă plăpînd, necheza subţirel, ca mînjii născuţi de curînd… Se mai întîmplaseră şi altele, însă doar fapte mici. Cel mai însemnat era că martie se apropia de sfîrşit…

Ieremia sosi într-o joi, la prînz, cu un barcaz încărcat pînă sus. După ce îl rugă pe căpitan să aştepte la chei, porni pe malul canalului în jos, să-i caute pe ai săi la locul cunoscut. Soarele strălucea pe un cer albăstrit – venea primăvara, şi de la nord şi de la sud, de la apus şi de la răsărit, şi punea stăpînire pe Pămînt, încălzindu-i seva, făcîndu-l să aburească blajin. Creştea stuful, iar salcia îşi despletea deasupra apelor zulufii verzui.

Ajungînd la far, Ieremia rămase nedumerit, cu ochii mari pe ţărm, spre sud. Corabia era acolo unde o lăsase, numai că la început n-o recunoscu. În lipsa lui, ceilalţi nu bătuseră cu mîinile în sîn: o despresuraseră cu totul din nisip şi-o ridicaseră în picioare, proptind-o cu stîlpi. Alături se ivise o baracă de scînduri, iar în spatele ei un şopron, de sub care ieşea fum. Cînd se apropie, îl văzu acolo pe Ismail, aplecat deasupra unei vetre cu oale şi crătiţi puse la fiert, în rînd.

Bucătarul icni şi rămase ţeapăn, cu linguroiul în mîini. Nu că n-ar mai fi crezut în vraja pe care o simţiseră cu toţii deunăzi; dar vezi, vraja are o lege şi ispita alte legi…

Serile, stînd la taifas cu Gherasim, parc-ar fi zis că de la plecarea lui Ieremia trecuse prea mult timp…

Auzindu-i icnetul, că icnise adînc, Gherasim îşi scoase capul ciufulit dinăuntrul corăbiei, iar Anton Lupan ieşi pe uşa barăcii, cu nişte hîrtii în mîini.

― Bine-ai venit, Ieremie!

― Bine te-am găsit, domnule!

Gherasim îl privi mustrător pe Ismail; acesta răspunse cu aceeaşi mustrare în priviri… Vraja e vrajă – de ce s-o punem pe talger cu ispita şi s-o cîntărim?

― Ei, Ieremie, ia spune, ce-ai făcut?

― Am adus tot ce mi-ai poruncit – pînă la ultimul cui. Numai lemn de pin pentru catarge n-am găsit, dar am dat acolo peste un plutaş, om de ispravă, îl cunosc de mult, şi fără să mai cer voia dumitale, i-am zis să coboare pe Bistriţa doi pini înalţi. Cînd o fi cu ei la Galaţi, o să ne dea de veste aici, prin vreun căpitan de vas.

― Foarte bine ai făcut! De altminteri, catargele au să ne trebuiască abia la sfîrşit… Şi cărţulia de care ţi-a spus căpitanul portului?

― Am găsit-o, uite-o aici… Dar văru’ Haralamb