― S-a dus la şantier, să facă rost de o forjă şi de cîteva găleţi cu cărbuni. Ştiam că azi-mîine trebuie să pici – şi aveam nevoie de lucrurile astea, ca să ne apucăm de treabă numaidecît. Noi, după cum vezi, am făcut cîte ceva aici cît ai lipsit.

Între timp se apropiaseră şi ceilalţi doi, Gherasim şi Ismail, tocmai în clipa cînd sus, lîngă far, Haralamb ieşea din stuf, ducînd în spinare un sac greu, înnegrit. Alţi doi oameni veneau după el, cu o forjă, iar un al treilea împingea o roabă, a cărei roată se auzea scîrţîind pînă aici.

― Dar asta-i fierărie în lege! se minună Ieremia, puţin mai tîrziu, privind forja, sacul cu cărbuni şi roaba în care se vedeau o nicovală cît toate zilele şi gogeamite baros ruginit.

Apoi se întoarse spre vără-su şi, în loc de bun găsit, îl luă la rost:

― Ce-ţi puseşi muşcata aia la ureche? Nu te vezi că eşti totuna de cărbuni?

Haralamb luă floarea ruşinat şi-o ascunse în pumn.

― Pe Ghiocica o văzuşi? întrebă, şoptit.

― Nu; l-am văzut pe sacagiu! răspunse Ieremia, printre dinţi.

Şi oftă adînc.

― Poftim mîncam! se auzi în clipa aceea glasul lui Ismail.

Ieremia se apropie de Anton Lupan:

― Domnule, prînzul trebuie ori să-l grăbim, ori să-l lăsăm pentru mai tîrziu; ne aşteaptă barcazul în port şi dacă nu-l descărcăm curînd, căpitanul o să vrea bani mai mulţi… Apoi, mai am acolo un băietan, pe care l-am luat cu mine să-mi fie de ajutor la drum, şi bietul de el o fi flămînzit.

― Atunci, hai să prînzim la iuţeală, hotărî Anton Lupan. N-are rost să ne amînăm masa, fiindcă barcazul n-o să-l putem descărca aşa, cît ai bate din palme. Iar băietanului tău, i-om duce acolo ceva de-ale gurii, dacă s-o învoi Ismail.

Sub şopronul bucătăriei, fusese înjghebată o masă din scînduri de brad, pe pari bătuţi în nisip. De o parte şi de alta a ei se întindeau două bănci cu picioarele tot aşa, înfipte în nisip. Ismail aşteptă să-i vadă pe toţi aşezaţi, zîmbi mulţumit, îşi umflă pieptul şi se apropie cu castronul plin, aburind. Făcuse mîncare ghiaurească, borş de perişoare, cu leuştean mult, numai că nu băgase carnea în maşina de tocat, ci o migălise cu satirul, ca la Stambul, să nu i se piardă nici un pic din gust… Spre necazul lui, oamenii mîncau grăbiţi, nimeni n-avea timp să se minuneze că borşul era aşa bun.

Odată prînzul sfîrşit, nu spuseră decît în fugă: „Mulţumim, Ismaile!” – şi porniră ca nebunii spre port…

Sînt în viaţa unui bucătar clipe de mulţumire, dar şi clipe amare, să nu le mai socoteşti! Carne tocată cu satîrul şi să nu spună nimeni un cuvînt!

Ismail spălă vasele, pufnind, le puse la locul lor pe poliţele de sub şopron, le acoperi să nu le umple nisipul adus de vînt şi intră în baracă, să-şi ia cutia cu vopsele, că marea căpătase o culoare sidefie pe care voia s-o picteze negreşit.

Se mutaseră aici abia de trei zile şi pînă acum toţi păreau mulţumiţi de noul lor culcuş. Dormeau în hamace, ca pe vapor, înăuntru mirosea a răşină de brad şi marea Ie murmura necontenit în urechi.

Numai Haralamb, cum cădea seara, se făcea nevăzut şi pînă la răsăritul soarelui, nu-l mai simţeai venind; acum, e drept, nimeni nu-l putea sili să înnopteze aici, de vreme ce-şi avea odăiţa şi rosturile lui în tîrg. Mai cu seamă că, dacă era vorba de muncă, muncea cît trei, să zici că oboseala nu se-atingea de el. Şi nici la simbrie nu se-arăta grăbit; cînd Anton Lupan aducea vorba de bani, îşi lăsa capul în pămînt, sfios:

― Lasă, domnule, întîi să mîntuim treaba şi p-ormă mă-i plăti.

― Dar poate că atunci ai să ceri cine ştie cît!

― Cît ai să-mi dai dumneata – şi am să fiu mulţumit.

Ismail se aşeză pe nisip, deschise cutia de vopsele, puse bucata de mucava pe genunchi, cînd îl văzu pe moş Ifrim venind dinspre far. Bătrînul îşi făcea în fiecare zi drum pe aici, se uita la oameni cum muncesc şi pufăia din lulea, ca un logofăt pus să ţină seama de munca lor.

― Am mîncat? îi strigă Ismail, bucuros de venirea lui.

― Nu, că s-a supărat baba mea şi-a aruncat mîncarea la cîini.

Iacă mai sînt şi clipe de mulţumire în viaţa unui bucătar – şi ele vin adesea la timpul cel mai potrivit.

― Hai, dam borş Ismail! Borş cum găteam la ghiaur! Moş Ifrim se aşeză sub şopron, îşi scoase căciula şi se închină, trăgînd cu ochiul la oala lui Ismail. Borşul încă nu se răcise, nu mai trebuia încălzit.

Bucătarul îi puse farfuria în faţă, îi dădu o lingură de fier, pîine tăiată felii, apoi se trase în lături, cu mîinile în şolduri, aşteptînd mulţumit.

― Borşul cu pîine nu-i bun; n-ai mămăligă? întrebă bătrînul, făcînd nazuri de la început.

Ismail pufni.

Oaspetele său clătină din cap, luă lingura de fier, o privi chiorîş, o şterse în palmă şi zăbovi un timp.

― N-ai una de lemn? Borşul cu lingură de fier n-are gust!

― N-aveam! se stropşi Ismail.

Moş Ifrim se apucă să mănînce, parcă silit, rupînd plinea cu teamă şi tot uitîndu-se chiorîş la lingura cu care nu era obişnuit. Cu o lingură d-asta te poţi şi otrăvi! Dar, ce mai tura-vura, borşul era bun, gras, mirosea frumos, avea de toate alea, ardei mai puţin, leuştean mai mult – aşa cum se cere unui borş gătit ca la ghiauri.

― Bogda-proste! spuse paznicul farului cînd sfîrşi.

― Am fost bun?

― Bun, nimic de zis, numai că perişoarele sînt parcă tocate prea mărunt…

― Siktir!…

Dar să-l lăsăm pe bietul Ismail spumegînd şi să vedem ce făcuseră ceilalţi, între timp. După ce sfîrşiseră prînzul, plecaseră spre port, zoriţi, cu Anton Lupan în frunte, urmat de Gherasim. Haralamb se ţinea mai în urmă, pe lîngă vără-su, muşcînd floarea în dinţi.

― Zi, mă, pe Ghiocica n-o văzuşi?

― Nu-ţi spusei? L-am văzut pe sacagiu!

Apropiindu-se de Căpitănie, auziră zarurile ţăcănind; căpitanul îşi făcea partida de table de după prînz, luptîndu-se cu adversarul său închipuit, dar cu toată fierbinţeala jocului, îi simţi şi se repezi la geam, aplecat în afară, mai-mai să dea cu trompa în-nisip.

― Facem o partidă, p-un frăncuţ?

Anton Lupan se apropie de