― Iată abecedarul; ţi l-a găsit.

În săptămîna care trecuse, se mai întîmplase şi alt fapt mărunt: căpitanul portului îl iscodise pe Anton Lupan, cît de greu i-ar fi unui om ca el să înveţe a scri şi a citi, măcar aşa, ca să nu se facă de rîs. De mult nutrea asemenea dorinţă în sufletul lui, dar ca să ceară ajutorul cuiva, ar fi însemnat să-şi dezvăluie vechiu-i beteşug. Alta era socoteala cu acest străin, care părea un om şi bun şi tăcut; ştia că n-o să spună nimănui, n-o să-l dea în gît… Dar nu bănuise că pentru a-şi împlini tainicul vis era nevoie de o carte cu colaci, cîrlige şi beţe trase în fel şi chip. Ce să faci cu ele, de unde să porneşti, cum să le descurci?… Acum căpitanul se uita în cărţulie ca mîţa-n calendar şi simţea că-l trec năduşeli fierbinţi.

În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei un barcaz micuţ, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scînduri, şedea, cu picioarele atîrnate în jos, un băieţandru de vreo şaisprezece ani, cu un mintean negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe ceafă – şi cînta încetişor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.

― Cîntă de foame! spuse Ieremia. Apoi strigă:

― Hai, Mihule, lasă cavalul, că ţi-am adus să mănînci! La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei şi chipul oacheş, bătut de vînt, i se lumină.

― El e băietanul de care ţi-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.

Acesta sări pe puntea barcazului şi se apropie de băiat, cu mîna întinsă, prietenos. Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un cîine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încîlcit, cam slab şi năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înţeles, care însă, în toată înfăţişarea lui, poate puţin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoş lup.

Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. Cîinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi, şi rămase aşa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie; lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om – ca a unui om care o are, bineînţeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa cînd amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zîmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care o dată ce s-a ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai poate pieri. Anton Lupan o cunoştea – şi deodată îşi dădu seama că dacă băiatul acesta plecase cu un barcaz, la chemarea primului venit, era semn că nu lăsase în urmă vreun trai bun. Ridică mîna şi-i mîngîie obrazul, gingaş ca de fată, cu duioşia cu care-şi mîngîie părintele copilul obidit.

― Să nu-ţi pară rău că ai venit pînă aici, îi vorbi blînd. O să capeţi cele de cuviinţă pentru osteneala ta.

Băiatul făcu o mişcare cu mîna ca şi cum ar fi vrut să arate că nu ţine la nici un fel de răsplăţi. Văzîndu-l aşa şi gîndindu-se la vîrsta lui crudă, Anton Lupan se simţi întristat.

― Cîinele-i al tău? îl întrebă.

― E de la stînă, răspunse băiatul. S-a luat după mine şi n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am zgornit. Aşa că umblăm amîndoi.

Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca şi cîinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă asta pentru mai tîrziu şi deocamdată îi încredinţă pe amîndoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.

Între timp, căpitanul barcazului, care se cinstise cu oamenii săi la locanta lui kir Panaiotis, se apropie de chei şi, curînd după aceea, descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră înghesuite pînă sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane şi-n saci. Ieremia le cumpărase după listă şi le orînduise sîrguincios. Erau cabluri de oţel şi parîme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii de vopsea, pînză groasă de vele, cu urzeală de cînepă şi bătătura de bumbac – şi încă multe altele pe care nu le puteai descurca decît dacă aveai lista lor în cap.

Numai descărcatul lor dură cîteva ceasuri şi cum pînă seara n-ar mai fi fost vreme să care totul de-aici, hotărîră să le lase pe chei, sub paza lui Ieremia. Pe Haralamb îl mînară în tîrg să se înţeleagă cu doi căruţaşi, pentru a doua zi, dar el zăbovea să plece şi se tot învîrtea pe lîngă vără-su:

― Zi, nu vrei să-mi spui?

― Nu ţi-am spus? Ce, eşti surd?

― Adică n-ai văzut-o, te juri?

Anton Lupan rămase să încheie socotelile cu căpitanul. Cînd ieşi din cabină, îl văzu pe Mihu stînd pe o ladă, în marginea cheiului, cu cavalul pe genunchi; cîinele stătea cuminte, alături. Îi plătise cuviincios pentru osteneala lui şi prin grija lui Gherasim îi făcuse şi-o legătură cu de-ale gurii, pe trei zile, să aibă la drum.

― Şi acum, încotro porneşti, Mihule? îl întrebă, punînd piciorul pe chei.

Băiatul se ridică, sfios:

― Păi, am să mă întorc cu barcazul la Galaţi şi p-ormă…

În aceste vorbe neterminate Anton Lupan simţi o teamă ascunsă cu greu. Înţelese şi mai limpede că băiatul nu avea nici un rost, nicăieri.

― De unde eşti? îl întrebă, aşezîndu-se pe ladă şi făcîndu-i semn să stea lîngă el.

― Din Muscel, din sus de Rucăr.

― Şi ce făceai acolo?

― Cu oile.

― Ale voastre?

― Nu; la stăpîn. Peste iarnă au dat lupii la stînă, baciul era plecat devale, la Cîmpulung, rămăsesem numai eu, să am grijă de cinci sute de oi. S-au năpustit lupii şi au făcut prăpăd, au sfîşiat nouă oi şi din unsprezece cîini au lăsat cu viaţă numai cinci… Cînd a venit baciul, m-a zvîntat