― Şi atunci, ai fugit?

― Da, am fugit.

― De ce nu te-ai dus la ai tăi?

― Ce să fac acolo, că n-au nici pentru ei? M-am dus la Cîmpulung, am vrut să intru la un negustor, părea om bun, numai că a zis să-l alung pe Negrilă, că nu-i trebuie dulău.

― Negrilă îl cheamă?…

― Negrilă. Da’ ce, nu-i nume frumos?

Auzindu-şi numele, cîinele îşi ridică ochii, ca şi cum ar fi protestat şi el.

― Ba da, un nume mai potrivit nu puteai să-l găseşti… Şi zi, nu v-a primit pe amîndoi?

― Nu; a zis că de ce să hrănească două guri.

― De! O fi avut şi el socotelile lui!

― O fi avut… Şi-atunci m-am dus mai departe, din sat în sat, nu cunoşteam drumul, dar întrebam – şi-am nimerit la Bucureşti… La început m-am speriat, că era lume multă şi gălăgie mai rău ca la bîlci. Pe urmă m-am prietenii cu nişte olteni, de vindeau legume, cu coşurile. M-au luat în odaia lor, la marginea oraşului, pe lîngă Obor. Am stat acolo pe vară; făceam fluiere şi le vindeam prin tîrg. Da’ într-o zi, cînd mergeam pe stradă, eu cu Negrilă, s-a oprit aşa, fără veste, o cotigă lîngă noi; doi inşi au sărit cu zbilţurile şi ne-au încolţit. Cică erau hingheri – putrezi-le-ar oasele de vii! Mai bine să mori de foame decît să faci ca ei! Am dat să fugim, da’ vezi că Negrilă nu le ştia gîndurile şi le-a căzut în laţ. M-am rugat de ei: „Mă nene, nu mi-l luaţi, că n-a făcut nici un rău!” – „Piei de-aici, a strigat unul, că de nu, te luăm şi pe tine şi te aruncăm laolaltă cu el!”

Băiatul se opri o clipă şi-şi mîngîie cîinele pe cap, străbătut de un fior. Apoi continuă:

― Săracu’ Negrilă se zbătea în laţ, să scape, dar laţul îl sugruma rău: ochii i se făcuseră roşii. Atunci am văzut şi eu roşu, de parcă ochii lui ar fi fost ai mei. „Dă-i drumu’!” am răcnit. Şi fără să ţin seama că era de două ori cît mine, m-am repezit în gîtul hingherului. Celălalt hingher, ăl de mîna caii, s-a întors şi m-a altoit cu biciul peste mijloc. Atunci n-am mai ştiut ce fac: am luat un pietroi de jos şi l-am aruncat din răsputeri. Am vrut, ori n-am vrut, da’ ştiu că drept la mir l-am atins. Hingherul s-a prăbuşit la pămînt, ameţit; celălalt s-a repezit să-i dea ajutor. Se adunase lume multă pe lîngă noi, mai cu seamă femei şi copii, şi strigau, da’ mi s-a părut că-mi ţineau parte mie, nu lor. Cineva mi-a spus: „Fugi, măi băiete, pînă nu se ridică de jos, că altfel cheamă poliţia şi te-ai nenorocit!” Nu ştiu cum l-am slăbit pe Negrilă din laţ, cum am deschis uşa cotigii – barem să scape toţi cîinii dacă o fi s-o păţesc eu. Erau o mulţime de cîini, că s-a umplut strada de chelălăitul lor. Pe urmă am luat-o la fugă spre Obor. Acolo am stat pitit pînă seara, cînd au venit oltenii – şi ei m-au povăţuit să fug. Noaptea am plecat, pe la Colentina, şi am mers pînă în zori, cînd ani ajuns într-un sat de ţigani, parcă Lilieci; m-am odihnit acolo, sub un salcîm, şi pe la nămiezi, am plecat. Uite-aşa am mers vreo două săptămîni, pe la Urziceni, pe la Făurei, pînă am ajuns pe malul Dunării, la Brăila. Am căutat să intru şi acolo ta un negustor – n-aş zice că oamenii erau răi, dar toţi îmi spuneau: „Ce să facem, mă băiete, cu două guri? De dulăul tău ne arde nouă? Nu vezi ce de cîini sînt în oraş?” Asta-i adevărat, străzile erau pline de cîini, şi cînd îl vedeau pe Negrilă după mine îşi scoteau colţii şi mîrîiau, de parcă ar fi zis: „Mă veneticule, să nu care cumva să pui gura pe ciolanul nostru!” Am stat aşa vreo săptămînă şi-am vîndut fluierele pe care te făcusem pe drum; seara dormeam sub un şopron, în port; încă nu se lăsase frig. Pe urmă m-am prietenit cu un hamal – un om bun – şi el m-a dus la o babă, pe lingă cimitiru’ Sfîntu’ Constantin, şi s-a rugat de ea să mă ia acolo să-i slujesc, că era cam beteagă de un picior. Baba asta făcea descîntece şi ghicea în cărţi. N-am dus-o nici bine, nici rău la ea; am fost mulţumit că m-a lăsat cu Negrilă. Da’ ea m-a lăsat fiindcă mă punea să-i tai păr din coadă, pentru descîntecele ei. Ce era să fac? Am tăiat, azi un smoc, mîine un smoc, pînă l-am lăsat pe Negrilă golaş, de parcă îi era şi lui ruşine să se vadă aşa. Las’ că părul creşte la loc, m-am gîndit eu, şi Negrilă o şti că n-am încotro…

― Şi uite că aproape a crescut! zise Anton Lupan, privind coada subţirică, pe care cîinele şi-o mişca mulţumit, de cîte ori auzea vorbindu-se de el.

― A crescut, nu mi-e de asta! încuviinţă tînărul lui stăpîn.

― Şi ia spune, Mihule – Mihu îţi zice, nu-i aşa? – ce-ai făcut mai departe?

― Păi am stat acolo pînă înainte de Florii, cînd a murit baba; se vede că pe ea n-a putut să se descînte, cum descînta pe alţii. Am umblat iarăşi o săptămînă prin port, aşa fără rost, pînă ce tot hamalul acela mi-a spus că la Galaţi ar fi un negustor bogat, cu prăvălii mari şi cu multe curţi, şi că dacă m-aş duce la el, poate m-ar primi şi cu Negrilă – că n-aş fi vrut pentru nimic în lume să mă despart de el. Ei, si dacă am ajuns eu acolo, la Galaţi, am început să-l caut pe negustor, şi-am dat peste nenea Ieremia, care mi-a zis să merg cu el, că n-o să-mi pară rău… Aici băiatul se opri, încurcat.

― Şi-acum ai vrea să te-ntorci, să-l cauţi pe negustor?

― Aşa mă gîndeam, răspunse Mihu, fără nici un îndemn.

Anton Lupan se ridică:

― Ce-ar fi să-l dai naibii pe negustorul tău, mai ales că nici nu ştii ce fel de om e? N-ai vrea să rămîi cu noi?

― Şi ce să fac,