― Ce-o să facem toţi. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoieşti?

― Da’ pe Negrilă îl iei?

― Fireşte! Altfel nici nu mă gîndesc.

Obrazul băiatului se lumină, şi tot ceea ce fusese îndoială şi amărăciune pe chipul lui se pierdu în vînt. Iar vîntul îi purtă îndoiala şi amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf şi se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se şteargă urma pe veci.

Cădea amurgul cînd se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierînd, ca un om pe deplin mulţumit; Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgîiţi la marea vineţie în lumina amurgului de după echinox, Negrilă se zbenguia pe ţărm, aruncîndu-se în apă şi tăvălindu-se pe nisip, umplînd malul mării de lătrături vesele, ca şi cînd ar fi simţit că din clipa asta începe altă viaţă şi pentru el şi pentru stăpînă-su.

― Domnule, întrebă Mihu, fără să-şi poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă?

― Numai apă, Mihule. Şi încă, atît cît vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei.

― Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.

În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. Sub şopron, Ismail aţîţa focul, furios, să încălzească borşul ghiauresc rămas de la prînz.

― Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de rîs!

CAPITOLUL  IV

Plutaşul năzdrăvan

Apele Dunării se linişteau, aduceau mîl mai puţin, trecuse luna aprilie şi chiar luna mai se apropia de sfîrşit, puhoaiele de primăvară pornite peste şesuri, din munţi, îşi pierdeau puterea de la început, şi totul părea să se statornicească, ori să dea înapoi, spre mai mic, numai stuful, salcia şi ziua creşteau necontenit.

Primăvara, la gura Siretului încep să vină plutaşi, din sus. Ei pornesc pe Bistriţa, răzleţi, cu plute mici, alcătuite din şapte, opt, poate zece trunchiuri de copaci, netezi şi lungi, legaţi laolaltă cu scoabe de fier, cu şipci bătute în curmeziş, cu sîrme, cu frînghie, cu ce se poate găsi. După ce trec Toancele şi celelalte cataracte ori strîmtori sugrumate de stînci şi ajung jos unde apele se lăţesc pierzîndu-şi puterea lor de şuvoi, plutaşii se strîng mai mulţi laolaltă, îşi leagă plutele, se unesc – căci se cunosc de ani de zile între ei – şi aşa îşi continuă coborîrea, în convoaie lungi, ca muntenii care vin cu căruţele la şes. Pe o bucată de tablă pusă la loc mai ferit de vînt aprind foc, şi în ceaune, pe pirostrii, îşi fac mămăliga şi fiertura, fără să se oprească din drum. Unii, mai gospodăroşi, înjghebează pe plută chiar şi colibe, ca să aibă adăpost pe timp rău; alţii dorm sub cerul gol, înveliţi în sumane vechi, cu clipocitul apei în urechi, cu Calea Laptelui şi cu puzderia de stele în ochi.

Aşa merg ei, zile şi nopţi în şir, săptămîni, pînă ajung la gura Siretului şi-acolo se despart de copacii aduşi din munţi – se despart în înţelesul cel mai adînc şi mai definitiv al acestui cuvînt, fără putinţă de întoarcere, cum te desparţi de mortul lăsat la cimitir, cum se despart, pentru tot restul vieţii lor, două scînduri tăiate din acelaşi trunchi. Plutele sînt luate în seamă de alţi oameni, în spatele cărora veghează negustori pîntecoşi, slobozi la gură şi strînşi la chimir, iar plutaşii se întorc spre munţii lor, cale lungă, drum sterp, cu traistă şi cu toiag de drumeţ.

Spre sfîrşitul acelui mai, de care am pomenit, într-o dimineaţă cu neguri străvezii întinse pe lunci, plutaşii sosiţi de cu seară la gura Siretului îl văzură venind din sus pe Cristea Busuioc, cunoscut tuturora prin trăsnăile lui – că între altele, la fiecare pogorîre ridica pe plută pînză cu catarg şi se lăsa mînat la vale de vînt. Oamenii rămaseră ţepeni pe mal, unii uimiţi, alţii pizmaşi. Ei coborau prima oară Siretul în acest an, după dezgheţul tîrziu, iar el iată că făcea al doilea drum, de parcă ar fi fost înfrăţit cu cel necurat. Ori poate că era, mai ştii?!…

Un plutaş poate s-o ia înaintea celorlalţi dacă se grăbeşte să adune mai repede lemnele pe mal, dacă se strecoară mai dibaci printre stînci, să nu-şi fărîme pluta, ca apoi să pornească toată treaba de la început, dacă se avîntă peste cataracte cu mai mult curaj… Încolo, ce mai poţi să faci? Apa nu curge mai repede pentru unul, ca să-l scoată în frunte, nu merge mai domol pentru altul, să-l lase codaş. De bună seamă, marea iscusinţă a cuiva mai duce uneori la un cîştig de un ceas, de două, hai, de o zi dacă iscusinţa lui nu are asemuire cu-a nici unui plutaş, dacă simte firul apei şi nu-l părăseşte un pas, dacă ia din puterea rîului tot ce se poate lua, fără să piardă un dram. Numai că aşa nu izbuteşti tu, Cristea Busuioc, sau altul, oricum te-ar chema, să cobori de două ori la gura Siretului, în vreme ce alţii abia au coborît o dat’.

Cristea Busuioc însă era un român năzdrăvan. El umbla cu plutele de la şaisprezece ani şi încă de pe-atunci se arătase mai altfel decît ceilalţi. Ceilalţi, cînd ajungeau la Dunăre, îşi luau traista, toiagul şi-o porneau; el zăbovea pe mal. Cunoştea Bistriţa, cunoştea Siretul ca şi cum apele acestea ar fi şerpuit prin ograda sa; în faţa Dunării rămînea mirat.

― Astea unde se duc? întreba, privind corăbiile şi vapoarele care urcau la deal.

― Spre Ţara Ungurească…

― Departe, aşa-i?

― Ehe, băiete, nu-i de mintea ta!

― Şi din Ţara Ungurească, încotro o iau?

― Spre Ţara Nemţească…

― Iar de acolo?

― De acolo?…

Această întrebare stîrnea nedumerire şi mirare în ochii celorlalţi. Nu ştia nimeni limpede de unde şi de unde anume porneşte Dunărea.

Atunci flăcăiandrul întorcea capul după corăbiile şi vapoarele care coborau.

― Încotro se duc?

― Spre mare…

― Asta n-are margini… O fi adevărat?

― Ba are, dar nu le vede decît vulturul, şi nu pe orice vreme, numai după ploaie,