― Şi corăbiile pot să meargă aşa, pînă la malul celălalt?

― Merg, dacă nu le răstoarnă vreun val. Merg pînă la Ţara Turcească şi chiar dincolo de ea…

Flăcăul asculta cu gura căscată ca un prostovan. Ar fi vrut să se urce pe-o corabie, să meargă în sus, spre Ţara Ungurească şi spre cea Nemţească, pînă unde izvorăşte Dunărea, ar fi vrut să coboare spre marea fără margini, că întinderea ei prea i se părea de basm. Dar vapoarele, corăbiile treceau pe la gura Siretului fără să oprească, şi el nu putea face decît să caşte gura la ele, de pe mal.

Astea se întîmplau pe cînd avea şaisprezece, optsprezece, nouăsprezece ani, vîrstă la care lumea crede că-ţi lipseşte multă minte din cap. Cui să se spovedească, de la cine să ceară un sfat? I-ar fi spus lui moş Mătrăgună, dar bătrînul se arătase întotdeauna posac…

Cristea Busuioc era singur pe lume, de cînd se ştia. Într-o iarnă viforoasă, călugării de la Durău îl găsiseră aruncat pe paie, într-un coşar, şi luîndu-l în seama lor îl botezaseră Hrisant. Sub acest nume crescuse, din mila unuia şi-a altuia, sub acest nume se făcuse măricel, mînase caprele, pe deal, slujise călugărilor, bătuse toaca, frecase lespedea în altar, sub acest nume deschisese ochii asupra lumii, mirat. Dar la şaisprezece ani, cînd călugărimea socotea să facă din fratele Hrisant un prea cuvios şi smerit monah, flăcăul sări zidul Durăului, ca un cîrlan care simte că se apropie ziua hamului afurisit şi luîndu-şi picioarele la spinare, nu se mai opri decît pe valea Bistriţei, la coliba lui Moş Mătrăgună, vechi şi încercat plutaş.

De ce purta bătrînul această poreclă şi care era numele lui adevărat, nu putuse afla nimeni, nici pînă în ziua cînd închisese ochii şi-l duseseră la ţintirimul sărăcăcios de sub deal; poate unde era ursuz şi mereu încruntat – dar asta n-ar fi fost o pricină întreagă, fiindcă una-i să fii ursuz, şi alta-i să ai inima veninoasă, precum s-ar fi înţeles din porecla sa.

În schimb era mai uşor de tălmăcit porecla dată de oameni flăcăului fugar, fraged şi zvelt ca firul de busuioc în luna lui mai. Cît despre celălalt nume, chiar că n-aveai de ce te mira dacă lumea i-l schimbase fără să-i mai întrebe pe naşi: unui om slobod îi poţi spune Cristea, dar nicidecum Hrisant, ca unui monah.

Şi iacă, în loc să fie călugăr, flăcăul nostru ajunsese plutaş.

― Hai, Cristea, că ne-apucă seara, hai! zicea ursuz moş Mătrăgună, de pe mal.

Treceau corăbii pe Dunăre şi flăcăul le urmărea cu ochii mari.

― Moşule, da’ de unde ştii dumneata că vulturul…

― Mai bine ia-ţi traista şi hai la drum. Nu mă mai bate la cap!

Cristea Busuioc ar fi vrut să plece, dar nu se îndura. Privea catargele înalte, pînzele mînuite cu meşteşug de marinari. Mare minune cum mergeau corăbiile, cînd la deal, cînd la vale, după cum le cîrmeai!…

― Moşule, eu am să fac o drăcie!

― Păi nu m-aş mira!

― Am să pun la plută pînze şi catarg.

― Ptiu! A intrat în tine ăl împieliţat!

La vremea aceea, flăcăul împlinea douăzeci de ani şi semăna cu busuiocul în luna călduţă a lui Cireşar. Purta părul în plete, avea fruntea înaltă, ochii albaştri şi iubea o fată potrivită lui, fată de plutaş…

Atunci sunară goarnele vestind război pe pămînt bulgar, sunară şi-n cîmpie, şi-n munte, la pădurari şi plutaşi; pădurarii şi plutaşii îmbrăcară haine de dorobanţi, îşi puseră cuşmă în cap şi se luptară cu turcii lui Osman Paşa, pînă ce turcul zise: aman!

Dar cînd turcul zicea aman, fata lui Cristea Busuioc se ducea după mire nou, om cu stare, cu poştalion şi argaţi, primar în alt sat.

De aici înainte, tînărul plutaş se posomori, se aspri la inimă, se aspri la chip, începu să semene cu busuiocul pălit, din luna lui Brumar. Iar cînd pieri şi moş Mătrăgună, peste vreo trei ani, se făcu scorţos şi singuratic, cu frunte cutată, cu ochi încercănaţi – şi lumea socoti că îi trecuse vremea, nu mai era bun de însurătoare, să-şi facă şi el casă, ca orice gospodar. Îşi lăsase barbă, iar părul pe la tîmple îi încărunţea; era flăcău tomnatic, la douăzeci şi cinci de ani; acum semăna cu busuiocul necules la vreme, acoperit de omături, iernile, pe plai.

Dar, cu toate acestea, cît ţinea valea Bistriţei, Cristea Busuioc rămînea cel mai bun plutaş. Lumea îl socotea o leacă sărit, o leacă năzdrăvan. Cînd ajungea cu pluta la şes îi împlînta în faţă un par înalt, îl priponea în toate părţile cu frînghii, de nu se mai clintea, şi pe el ridica o pînză mare, să croieşti din ea cămăşi la douăzeci de fîrtaţi. Cum învîrtea, cum sucea această pînză, ar fi putut să nu rămînă o taină pentru ceilalţi, dacă s-ar fi ostenit să se uite şi ei o dată la corăbii sau la bărcile pescarilor, cum făcuse el de la şaisprezece ani… Dar oamenii nu se uitau, ci îşi scuipau în sîn şi se cruceau. Iar Cristea Busuioc trecea pe lîngă ei ca vîntul, căci doar vîntul, nu necuratul îl ducea aşa…

Cam sărit, cam năzdrăvan plutaş! Ceilalţi, de cînd se ştiau, făceau calea întoarsă pe drum cu colb, din sat în sat, cumpărau ici o traistă de mălai, colo una de grîu, se mai opreau prin cîte un tîrg, mai beau o ţuică, se mai tocmeau pentru o oca de bumbac şi haida-haida, cînd pe jos, împovăraţi, cînd cu vreo căruţă de ţăran, ajungeau. Cristea Busuioc luase în ultimul an alt obicei necurat: de la gura Siretului, după ce îşi strîngea pînza şi o băga în sac, se ruga de cîte un luntraş care cobora pe Dunăre să-l ducă pînă la Galaţi, acolo se urca în carul cu foc, ăl de mergea pe drum de fier – şi-n acest chip, a doua zi sosea aproape de Piatra-Neamţ…

Aşa se făcea că la acest sfîrşit de mai, cu cerul norat, cînd ceilalţi abia soseau la gura Siretului, el cobora a doua oară, aducînd doi pini înalţi, cum îl rugase acum