Bătea vînt de la miazănoapte şi pluta îngustă gonea către Dunăre, luîndu-se la întrecere cu negurile dimineţii care se rostogoleau pe mal. Fireşte, din doi pini, oricum i-ai lega, nu poţi face o plută, asta o ştie şi cel mai neghiob plutaş; Cristea Busuioc luase încă vreo şase, ce-i drept nu tot atît de înalţi – să fie, că muşterii pentru ei se găseau.

― Asta s-a zăltat de tot! ziseră plutaşii, văzîndu-l că în loc să se oprească, o lua înainte, la Dunăre, dîndu-şi drumul în larg – şi Dunărea, deşi în scădere, tot se mai învolbura, fierbea, ducînd năvalnic la vale mîlul luncilor şi răgăliile negre smulse de pe mal.

Ceea ce făcea el părea treabă de om fără cap. De unde să ştie ei că înainte de a-şi da drumu’ pe Dunăre, Cristea Busuioc îşi pregătise pluta anume s-o poată duce încotro ar vrea? Fiindcă iată ce-şi zisese el, după ce se gîndise la asta timp îndelungat: „Ca să ajungă pinii mei acolo unde sînt aşteptaţi, trebuie să mă opresc cu ei la gura Siretului, să caut un român cu carul, s-o întind prin colb pînă la Galaţi, să trimit vorbă la vale, cu cine s-o îndura, să-l aştept două zile pe dom’ căprar, iar el la urmă să-i încarce pe un şlep sau pe un ceam, că-s prea lungi, pentru un barcaz…

Aşa se hotărî el să coboare pînă la Sulina, drum încă neîncercat de vreun plutaş.

Fîrtaţii lui de pe ţărm îl urmăreau din ochi şi-l căinau amar:

― Zăltat rău! Pesemne vrea să se sfîrşească, s-a săturat de trai.

Dar iată că pluta, în loc să se piardă în vîrtejuri, să se dea peste cap, merse pieziş pînă la firul apei, săltînd uşor pe val, iar acolo se roti supusă şi porni spre Galaţi, ca o corabie în toată legea, cu căpitan şi cîrmaci. Cristea Busuioc stătea la partea ei din urmă şi o mînuia, trăgînd de frînghiile pînzei, luptîndu-se cu cîrma, cu îndrăzneală şi pricepere de vechi marinar.

Vezi, nu de pomană privise el ani şi ani corăbiile străine care se duceau la vale sau urcau la deal! Nu-i spusese nimeni o vorbă, nimeni nu-i dăduse un sfat, dar tot uitîndu-se aşa la ele, le dibuise rosturile ascunse şi-acum le folosea. Două lăturoaie, puse în unghi la partea din faţă a plutei şi prinse cu scoabe, tăiau apa foşnind, ca etrava unui barcaz. Cît despre cîrmă, aceasta nu-i ceruse plutaşului nici o bătaie de cap; el nu făcuse decît să mute la spate lopata lungă, pusă de obicei în faţă, cu care pluta, pe rîuri, poate fi trasă cînd hăis, cînd cea.

Cristea Busuioc mergea de ani de zile cu pînza lui ciudată, că nu degeaba trecea drept om năzdrăvan, dar îşi cunoştea lungul nasului, ştia s-o ridice numai cînd avea vînt prielnic, din sus, de la deal; altminteri s-o fi luat cu vîntul din coastă, simţea că n-ar mai fi mers la vale, ci s-ar fi pomenit pe mal; de ce, cu toate acestea, corăbiile izbuteau să meargă cam încotro voiau? Apoi de bună seamă, fiindcă adîncimea lor, şi chipul cum le era lucrat fundul, ca o burtă de crap, uşura mişcarea înainte, pe cînd mişcării de-a latul se împotrivea. Sînt ascunse aici nişte legi pe care învăţaţii le-au dibuit sute sau mii de ani după ce navigatorii din vechime le folosiseră în chip minunat… Cristea Busuioc nu cunoştea nici învăţătura vechilor marinari, nici legile dezvăluite de învăţaţi, în schimb era un om care ştia să vadă, şi după ce vedea, ştia să-şi frămînte gîndul în cap. Nu avusese niciodată prilejul să se apropie de o corabie trasă pe mal, dar privindu-le pe cele care pluteau, le întregise alcătuirea în minte, ca şi cum ar fi zăbovit sub apă, ca broscanii, şi le-ar fi cercetat. Şi aşa, după ce privise, şi după ce-şi frămîntase îndelung gîndurile, ca pe un aluat, ajunsese şi el, pe calea lui, la legile acelea, găsite de învăţaţi.

Corăbiile merg încotro vor, fiindcă vîntul, prins cu iscusinţă în pînze, îşi răsfiră puterea cum se răsfiră coroana unui pom despicat, şi dacă eşti dibaci, foloseşti acea parte din puterea lui care ţi-e mai pe plac. Cristea Busuioc n-ar fi putut să-i lămurească altuia, cu limpeziciune, de ca anume se întîmpla astfel, fiindcă e mai greu să lămureşti unele lucruri, decît să le faci. Dacă vreunul din plutaşi l-ar fi văzut mişcînd sforile pînzei şi l-ar fi întrebat:

― De ce-o slăbişi, măi frate? Nu stătea bine, ori vrei să te-arăţi grozav?

El ar fi ridicat din umeri, stînjenit ca şcolarul care nu ştie lecţia. Cum să-l lămurească, dacă n-avea în graiul lui cuvinte pentru o treabă cu care neam de neamul lui nu fusese dedat?

La mijlocul plutei, printre pinii ce-o alcătuiau, vîrîse cam de trei coţi în apă alte lăturoaie, lipite unul de altul şi prinse sănătos în cuie şi-n piroane încît nu se clinteau. Las’ că aşa cum erau puse nici nu le vedeai, dar dacă vreun plutaş la fel de năzdrăvan s-ar fi afundat în apă şi, dînd de ele cum stăteau ţepene acolo ca brăzdarele unui plug de uriaşi, ar fi vrut să ştie cam ce rost aveau, el ar fi ridicat iarăşi din umeri – şcolar prostănac:

― Ştiu eu? Iac-aşa!

Nu ştia să spună, dar rostul lor era limpede în cap: neavînd adîncime, pluta, la vînt dintr-o coastă, s-ar fi dus de-a latul ca un fir de pai. Lăturoaiele acelea, alcătuite de către un plutaş de pe Bistriţa acum mai bine de optzeci de ani, ţineau locul, atît cît era cu putinţă, derivorului prea binecunoscut la micile vase cu pînze atît de răspîndite azi.

Iacă în ce chip naviga la vale Cristea Busuioc, spre uimirea pescarilor, grădinarilor şi celorlalţi oameni aflaţi în calea sa pe mal. Unii chiuiau, alţii îşi aruncau căciulile pe sus, alţii căscau gura ca proştii şi se minunau: se întîmpla prima oară ca o plută să meargă pe Dunăre, de parcă ar fi fost barcaz.

Uneori întîlnea vapoare, remorchere