cu convoaie de şlepuri care urcau la deal; căpitanii trăgeau de fluier speriaţi, dar pluta îi ocolea cu dibăcie cum ocolea grindurile, răgăliile şi buştenii duşi de ape, iar plutaşul îşi scotea căciula sfios, salutîndu-i pe căpitani cu bună-cuviinţa lui de ţăran.

Aşa trecu el pe la Galaţi, trecu de cotul Pisicii, o luă spre răsărit, lăsă Tulcea într-o parte şi se duse pe braţul de mijloc al Dunării, după cum îl îndrumau. Căci, din cînd în cînd, îşi făcea mîna pîlnie la gură şi striga către căpitanii întîlniţi în cale, către pescari ori către oamenii de pe mal, ca un cărăuş care străbate locuri pe unde n-a mai umblat:

― Ehei!… Asta-i drumul la Sulina? Mai e cale multă, hai?

Seara trăgea în marginea Dunării, se priponea la mal şi făcea popas. Apele clipoceau, ţiuia stuful verde, stuful uscat croncănea, fremăta ramura sălciei, pe ţărmuri se vedeau focuri de pescari – şi Cristea Busuioc se gîndea la fata care se dusese după primarul bogat…

A şasea zi de călătorie ajunse la Sulina, puţine ceasuri înainte de a se înnopta, dar trecu prin port, fără să ştie că aici era locul unde căprarul Ieremia aştepta pin de catarg.

― Ehei!… Mai e mult pîn’ la Sulina? strigă plutaşul la oamenii de pe chei.

Aceştia îl priveau cu gura căscată, socotindu-l ori smintit, ori poznaş. Să te afli la Sulina şi să întrebi cît mai ai pîn’ la ea?!

Cristea Busuioc se duse înainte, pe canal, clătinînd din cap: „Oameni de la Dunăre – şi nu te pot îndruma! Halal!…”

Ceva mai de vale, peste coama stufului, văzu o turlă cenuşie, un fel de porumbar. Vîntul de miazănoapte se întărise, frînghiile pînzei se cam zbuciumau, stuful se legăna, învolburat, iar din faţă se ridica un soi de muget, cînd înăbuşit, cînd slobod, ca tunetul care cade din munţi şi geme cu alt glas pe fietece pisc golaş.

Şi deodată, în faţa plutaşului se deschise un hău înspumat. Gemea marea, amestecîndu-şi apele cenuşii cu apele vinete ale cerului adumbrit, iar Cristea Busuioc o privea, buimac.

O arătare ciudată, să fi zis că-i femeie, să fi zis că-i pălimar, stătea ţeapănă lîngă porumbarul acela de piatră, încă mai ciudat decît ea, şi se uita la plutaş cu un ochi mort, cu altul rotund şi ascuţit, de croncan.

― E-hei! Un’ te duci, măi creştine? strigă, plin de teamă şi de mirare, un moşneag, venind dinspre far.

Plutaşul nu-l auzea; ceea ce se deschidea în faţa lui nu putea să fie decît marea fără margini ale cărei ţărmuri îndepărtate nu le zăreşte decît vulturul, pe timp senin, cînd nici o scamă de nor, nici o negură nu pluteşte pe ceru! curat.

Înainte de-a găsi răgazul să se-ntrebe şi să se lămurească unde era ascunsă Sulina şi căprarul său care-i poruncise pinii înalţi, Cristea Busuioc se pomeni dincolo de far, în gura canalului, cu pluta săltînd pe valuri ca un cal nărăvaş. Vîntul, pînă atunci molcomit de stufărişul des ca peria, se năpusti în pînză, îi smulse sforile din mîini si se puse vîrtos pe scărmănat. Nu mai era vreme să lămureşti nimic – ducă-se dracului, şi Sulina şi căprarul – luptă-te cu vîntul, băiete, înfruntă valurile, vezi ce faci cu cîrma, cu pînzele, să nu te pomeneşti peşcheş turcilor, tocmai la Ţarigrad!

Bătea vînt de nord, măturînd ţărmul, şi marea se umflase, îşi gonea valurile către miazănoapte, ca pe nişte berbeci albi care behăiau. Plutaşul se lupta cu ele, mai degrabă uimit decît înspăimîntat, iar pinii săi trosneau, pîrîiau, ca în pădure cînd vine furtuna şi-i încovoaie, îi jumuleşte, îi zbuciumă, să-i vadă dezrădăcinaţi. Mînuind cîrma cu o mînă, cu alta luptîndu-se să întindă sforile pînzei care flutura ca o margine de cer sfîşiat, plutaşul năzdrăvan căta cam pe unde şi în ce chip să se apropie de mal. Pescăruşii se roteau pe deasupra sa, scoţînd ţipete de mirare şi se uitau la el din fugă, cînd cu un ochi, cînd cu celălalt, căci de bună seamă nu mai văzuseră în viaţa lor asemenea luntre şi asemenea luntraş.

Valurile spălau pluta o dată în lung, o dată în lat, smuceau de cîrmă, smuceau de catarg, ducînd-o cînd spre miazănoapte, cînd spre ţărm, cînd spre larg. La fiecare smucitură, Cristea Busuioc se prăbuşea, apa îi trecea peste umeri, peste cap, dar el nu slăbea nici pînza nici cîrma şi, ridicîndu-se în picioare, trăgea învrăjbit de ele, luptîndu-se să ajungă la mal, Această luptă nu ţinu mai mult timp decît ţi-ar trebui să retezi cu securea un trunchi mijlociu de stejar – omului pus la încercare i se părea însă că înfruntă valurile de ceasuri întregi, de zile, de ani… Şi unde naiba era portul acela, şi căprarul Ieremia, că nu se vedea nicăieri urmă de port, picior de căprar?!

Pluta mai merse aşa cam o sută de paşi, trosnind pe creste de val, gemînd în fundurile de văi înspumate cîte se căscau în faţa sa, pînă ce, deodată, necuratul o prinse pe dedesubt în coarnele lui de împieliţat, o săltă în sus, o răsuci într-un vîrtej de iad şi-apoi o trînti cu ciudă în pragurile de nisip care şerpuiau pe sub apă, aproape de mal. Catargul se frînse, pînza zbură în fîşii, ca scamele de nori destrămaţi, în vreme ce necuratul, prins dedesubt, se zvîrcolea scoţîndu-şi coada şi coarnele printre trunchiurile de pini, rupînd legăturile care-i ţinea, împrăştiindu-i, aruncîndu-i la ţărm şi nechezînd înciudat.

Plutaşul se prăvăli în apă, cu spuma valurilor fierbîndu-i peste cap, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci se avîntă, înotînd voiniceşte spre mal. Cîţiva oameni alergau speriaţi în întîmpinarea sa. Pe cel din frunte, mai înalt decît ceilalţi, ciolănos şi răşchirat, ar fi zis că-l ştie de undeva; ia te uită: să juri că-i crăprarul Ieremia întîlnit la Galaţi.

― Tu erai, măi Busuioace? strigă lunganul, oprindu-se ţeapăn, cînd fu la vreo zece paşi.

― Eu, dom’ căprar! Iacă, ţi-am adus pin de catarg!

Pinii se înşirau, unul după altul, teferi, pe mal, şi Ieremia zgîindu-se cînd la ei, cînd la plutaş, îşi făcea cruce şi se minuna.

― Halal, măi băiete! zise Gherasim, apropiindu-se şi uitîndu-se la străinul acesta zănatic, cu aceeaşi nedumerire ca şi ceilalţi. Pun prinsoare