Cristea Busuioc nu-i răspunse ci făcu ochii mari; ceva mai sus, pe nisipul plăjii, se ridica o corabie, prima corabie pe care o vedea trasă pe uscat, şi el, fără să se mai uite la nimeni, cu apa şiroindu-i pe trup, mustind în opinci, porni către ea.

― Mă, smintilă, strigă Ieremia, nu băga toporul în scîndură, că abia e chituită; vezi că ăsta nu-i copac!

După ce ocolise corabia, Cristea Busuioc îşi scosese toporişca de la brîu, sculă de care nu se desparte niciodată un plutaş, şi încerca lemnul cu muchia, să vadă cît e de tare, din ce copac e tăiat, ca unul tot atît de priceput la copaci, pe cît este de priceput geambaşul la cai.

Între timp, ceilalţi se apropiau, privindu-l miraţi; nici nu apucaseră să-i spună bună-ziua, şi iată-l, se învîrtea în jurul corăbiei, ca apucat.

― Măi Busuioace, strigă iar Ieremia, nu te vîrî acolo, să nu-ţi cadă ceva în cap!

Plutaşul se trîntise pe nisip, aşa leoarcă precum era, cu părul răvăşit de vînt, cu barba udă şi încîlcită ca un caier de lînă nedat la darac, şi cerceta corabia pe dedesubt, pornit să-i afle rosturile de la un cap pînă la celălalt. Negrilă se învîrtea în jurul lui, aci dînd din coadă, aci mîrîind. Haralamb trăgea cu coada ochiului spre stufăriş, căci soarele se apropia de asfinţit, adică era ceasul cînd se iveau basmalele şi-i ademeneau.

― Măi omule! strigă Ieremia din nou. Nu te căţăra sus, că ai să cazi şi-ţi frîngi gîtul!

Sfîrşind cu partea de jos, Cristea Busuioc se căţăra pe scară, să cerceteze şi puntea. Vedea prima oară în viaţa lui o corabie trasă pe uscat – avea în sfîrşit prilejul să-l dezvăluie tainele la care se gîndise de cînd se ştia!…

Să ne folosim de prilej ca să cunoaştem şi noi această corabie despre care s-a tot vorbit pînă acum – lucru trebuitor, fiindcă vom călători cu ea îndelung şi nu se cuvine să plecăm la drum înainte de a şti pe ce ne putem bizui.

Se spune că atunci cînd începe construcţia unui mare vapor, la faţa locului e trimis un om din viitorul echipaj, să vadă cu ochii lui cum se pune fiecare grindă, fiecare tablă, cum se bate fiecare nit, cum ia naştere nemărginitul labirint de compartimente, magazii, coridoare, mulţimea ungherelor de nebănuit, fiindcă altminteri, dacă nu e cineva să le cunoască rostul de la început, nimeni nu le poate descurca mai tîrziu.

Corabia noastră nu-i atît de mare, dar asta nu înseamnă că n-ar putea să aibă tainele ei. Spre a i le lămuri, să pornim de jos, cum au pornit meşterii care au durat-o acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Un sfert de veac! Să fie atît de veche – şi să mai poată încă înfrunta furtuni? De ce nu? Ochiul unui om cu pricepere şi-ar da seama de virtuţile ei numaidecît.

Această corabie a navigat douăzeci şi cinci de ani. La început s-a numit Marta – şi sub acest nume am întîlnit-o la Stambul, unde căpitanul ei, bătrîn, bolnav şi părăsit de echipaj, a vîndut-o pe un preţ tare mic, alegîndu-se în schimb cu mulţumirea că nu o lăsa pe mîna oricui. Mai tîrziu s-a numit L’Esperance, ceea ce înseamnă Speranţa, nume care nu i-a purtat noroc. Asta însă nu dovedeşte că a fost rău ales; fiindcă deşi aruncată pe ţărm la primul ei drum, corabia nu şi-a încheiat destinul aici, ci a lăsat deschisă calea altor nădejdi, cum vom vedea mai tîrziu.

Aici, pe ţărmul Sulinei, unde au prădat-o piraţii, Anton Lupan a găsit-o ruinată, îngropată în nisip, şi ridicînd-o şi-a pus în gînd să purceadă cu ea la drum, împletind acest gînd cu amintirea lui Pierre Vaillant.

Astăzi, la sfîrşitul lui aprilie, după cinci săptămîni, corabia părăsită pe ţărm nu mai seamănă cu o epavă: oamenii au muncit vîrtos între timp. Să ne luăm pe urmele lui Cristea Busuioc şi s-o privim. Ne aflăm în faţa unui vas olandez, întrebuinţat odinioară la pescuit, lung de vreo douăzeci şi cinci de metri, lat de şapte, înalt cam de cinci; bineînţeles, cînd va pluti pe apă, mai mult de două treimi se va afunda – şi-atunci nu va mai avea înălţimea aceasta de cocostîrc sub care ni se înfăţişează acum, stînd pe nisip.

Cînd au durat-o, meşterii au ales întîi un stejar vînjos, tăiat din pădure de cel puţin douăzeci de ani, ca trunchiul să fie pe deplin uscat, pînă în inima lui. Altminteri, lemnul poate să se strîmbe, să crape, iar taninul şi celelalte sucuri cu care-i îmbibat atrag nişte mici vieţuitoare ale mării, un fel de carii – şi acestea se cuibăresc în el, rozîndu-l încet.

Odată trunchiul de stejar adus pe mal, oamenii s-au apucat să-l cioplească, făcînd din el o grindă puternică; aceasta de acum înainte se va numi chilă şi pe ea se va sprijini întreg corpul noii corăbii. Chila, pe care o cercetăm aplecîndu-ne, cum l-am văzut pe Cristea Busuioc făcînd, are cam optsprezece metri lungime şi e aproape tot atît de groasă ca trunchiul unui om voinic, să zicem al lui Gherasim. Lucru sănătos, lemn dintr-o bucată, dovedind meşteri cinstiţi, că mulţi îl fac din înnădituri; nu-i uşor să găseşti un stejar şi drept, şi fără noduri, şi atît de lung! Să vă spună plutaşul, ca unul care ştie cam ce copaci cresc în păduri!

Sfîrşind ei de cioplit chila în muchii, lemnarii au aşezat-o pe butuci, la oarecare înălţime de pămînt, ca să poată umbla pe dedesubt. Cu această primă treabă, se spune că vasul a fost pus pe cală – prilej de sărbătoare, ca şi atunci cînd, de pildă, se pune cea dintîi piatră la temelia unei case noi.

După ce au răsuflat puţin şi au deşertat un păhărel de vin, oamenii au prins să cioplească alt stejar, ales cu mare dichis, să fie curb, dar nici prea mult, şi din el au scos acea grindă arcuită prelung, care se cheamă etravă şi care, formînd partea din