faţă a corăbiei, despică valul foşnind. Pe aceasta au potrivit-o la un cap al chiliei, făcînd în amîndouă o cioplitură de îmbinare şi-apoi au prins-o vîrtos, cu buloane de bronz, să nu mai poată fi clintită din loc Desigur, fierul e şi mai tare şi mai ieftin decît bronzul, dar are neajunsul că în atingere cu lemnul de stejar şi cu apa mării, care cuprinde fel de fel de săruri, rugineşte – şi rugina îl mănîncă atît de repede, încît după cîţiva ani nu mai rămîne din el aproape nimic. Sînt şi unii care, dorind să scoată lucru ieftin, pun fier gol – însă corăbiile făcute de ei au o viaţă mult mai scurtă, ceea ce nu duce la o socoteală cu adevărat folos.

O dată etrava prinsă la locul ei, meşterii au trecut la capătul celălalt al chilei, în care au fixat o nouă piesă, numită etambou, o grindă dreaptă, înclinată uşor înapoi.

Aceste trei piese, îmbinate între ele, formează partea principală a construcţiei, cum şira spinării formează partea principală a unui schelet omenesc; ele se şi numesc de altminteri „piese majore” şi lasă să se bănuiască de pe acum forma viitoarei corăbii. Fiindcă nu toate corăbiile sînt la fel. Cei mai buni constructori au fost totdeodată şi navigatori – şi din experienţa călătoriilor făcute de ei au căutat să ajungă la formele cele mai potrivite cu felul mărilor pe care aveau să le străbată aceste nave noi.

Sînt corăbii mai late sau mai înguste; primele pe de o parte plutesc mai bine, pe de alta se mişcă mai greoi.

Unele au etrava mai alungită, ceea ce le face să taie valul, în loc să încalece pe el – şi astfel se leagănă mai puţin pe timp rău; în schimb, o bună parte din valurile sparte se varsă pe punte, lucru cam neplăcut, dacă nu chiar primejdios.

 

Dimpotrivă, corăbiile cu etravă arcuită scurt nu iau aproape niciodată apă pe punte – aşa cum spunea Gherasim despre Marta; într-adevăr, aceste corăbii, cu prova lor robustă, nu se lasă uşor scăldate de valuri, ci se ridică fulgerător deasupra lor, dar asta face cam grea viaţa echipajului, pe timp furtunos.

Cînd se apucă să lucreze o corabie, constructorii aleg o formă sau alta, sau una de mijloc, chibzuind să scoată un lucru cît mai bun; unii izbutesc mai bine, alţii mai puţin. Unii fac pupa, partea din spate a corăbiei, retezată, terminîndu-se cu un perete drept, uneori uşor înclinat înapoi, socotind că acest fel de construcţie, care e mai ieftin şi mai lesnicios, nu aduce nici un neajuns. Alţii spun că pupa terminată astfel ridică vîrtejuri, stînjenind mersul corăbiei; pe deasupra, cînd marea e furtunoasă, valurile care vin din urmă, izbindu-se într-un perete drept, pot răsuci nava în loc, ceea ce cu adevărat e primejdios; deci ei fac pupa ascuţită, la fel ca prova, cum de pildă sînt lucrate vasele de pescuit din Marea Nordului, al căror model îl avem aici. O asemenea formă aduce şi alt folos: datorită ei, apa care trece de-a lungul bordajului alunecă uşor pe lîngă etambou, fără să stîrnească vîrtejuri în urma lui…

Dar astea sînt mici taine pe care ar fi greu să le pătrundem în adînc, cu atît mai mult cu cît şirul lor nu se sfîrşeşte aici. Să ne mulţumim cu ceea ce a fost trebuitor ca să ne dăm seama de virtuţile corăbiei cu care vom porni la drum.

Odată cele trei piese mari puse pe cală, prinse în buloane şi proptite de jur împrejur ca nici una să nu cate strîmb, meşterii s-au apucat să cioplească, perechi-perechi, coastele de stejar care vor întregi scheletul corăbiei; lucru anevoios, cerînd ochi şi mînă de om iscusit, căci coastele nu seamănă între ele de fel, ci pornind de la mijloc se îngustează treptat, spre etravă şi spre etambou, urmînd o linie pe care nu oricine o poate dibui. Astăzi chiar, cînd planurile vapoarelor se fac după reguli inginereşti, ochiul omenesc e chemat să întregească şi să ajute calculele, de aceea construcţia navală rămîne o artă, pe care tehnica timpurilor noi nu o înlătură, ci o ia în ajutor. Cu atît mai multă iscusinţă li se cerea meşterilor în trecut, cînd ei nu aveau la îndemînă nici planuri, nici formule, nici cărţi, ci numai îndelungata deprindere şi meşteşugul lor.

Dacă ne urcăm pe punte, urmîndu-l pe Cristea Busuioc, şi privim înăuntrul corăbiei, vedem coastele înşirîndu-se după acea linie arcuită iscusit; ar fi de ajuns ca una singură, şi într-un singur punct, să fie cioplită prea mult, sau prea puţin, ca în locul acela bordajul pus deasupra să stea umflat, sau să se afunde în chip hîd, lucru care, pe lîngă sluţenia lui, stîrneşte vîrtejuri, îngreuind, uneori simţitor, mersul corăbiei.

După ce au fost cioplite, din lemn anume ales pe curbura lor, ca tăietura să ia fibra în lung, coastele au fost puse pe chilă şi prinse cu aceleaşi buloane de bronz despre care am amintit; după un sfert de veac umezeala le-a înnegrit, dar nici unul nu-i mîncat de rugină iar lemnul în jur a rămas întreg şi sănătos, ca la început.

Înşiruite după linia lor fără cusur, coastele sînt legate deasupra, fiecare cu perechea ei din celălalt bord, prin traverse uşor arcuite în sus, ca puntea care se va sprijini pe ele să îngăduie scurgerea neîntîrziată a valurilor năpustite peste parapet.

Să nu ne îngreuiem mintea prea mult cu celelalte numeroase întărituri, puse în lat şi în lung – şi, atîta fiindu-ne de ajuns, să socotim scheletul corăbiei împlinit.

Pentru tot ce s-a făcut pînă acum, lemnul întrebuinţat a fost stejarul vîrtos; un altul, care să-l înlocuiască, nu se poate găsi. La bordaj, îmbrăcămintea care se pune deasupra scheletului, merge şi un lemn mai uşor. Corăbiile ieftine, făcute în pripă şi fără grijă de viitor, se mulţumesc chiar şi cu lemn de brad, dar acesta, pe lîngă că putrezeşte în cîţiva ani, mai are neajunsul că în apă se umflă, iar la aer se strînge foarte mult – adică, după cum spun corăbierii, are joc mult. Or, o corabie nu se afundă pînă la aceeaşi linie mereu. Dacă