merge un timp cu o încărcătură mai mică, bordajul rămas deasupra se usucă, iar între scînduri se ivesc crăpături prin care, la primul prilej, apa se strecoară înăuntru, dînd multă bătaie de cap bietului echipaj. Să lăsăm deci la o parte acest lemn, folosit numai cînd n-ai încotro.

Un soi de conifer, numit pitchpine{2}, care creşte prin America de Nord, e mult căutat de meşterii corăbieri; fiind tare îmbibat cu răşină, apa nu se lipeşte de el, şi aşa scîndură nici nu joacă, nici nu putrezeşte, viaţa ei socotindu-se ca şi fără sfîrşit. Din păcate, depărtarea de unde e adus face să-i crească preţui prea mult. Să nu mai vorbim de mahagoni, cunoscut la noi sub numele de mahon, lemn exotic, cu mari însuşiri, folosit la iahturi şi bărci de lux, dar care, pe lîngă pitchpine e încă mai scump.

Însă de ce să ne zbuciumăm atît şi să nu folosim mai departe tot stejarul, cu care s-a lucrat pînă acum, însuşirile lui nefiind mai mici decît ale celorlalte soiuri de lemn, greu de găsit? E drept că pentru a-şi dovedi aceste însuşiri trebuie ales de un ochi priceput, luate numai scîndurile fără cusur şi apoi puse să se usuce la loc potrivit, ani în şir, douăzeci cel puţin. Iată deci că o corabie nu se poate înfiripa de azi pe mîine, decît dacă te mulţumeşti să semene cu un sicriu.

Dar chiar după ce lemnul a fost găsit, pusul bordajului cere mare pricepere, mare dibăcie şi mult timp. Fiindcă nu-i lucru uşor să îmbraci în scînduri tot una şi una, cu fibra dreaptă şi fără nod, un corp în formă de ou – şi mai cu seamă să faci asta în aşa fel ca între scînduri să nu rămînă loc gol. Fiecare bucată de lemn trebuie croită după anumite socoteli – o formă are scîndură cînd stă dreaptă, şi altă formă capătă cînd o îndoi, lipind-o de coaste şi bătînd-o cu piroane de aramă la locul ei. Mare iscusinţă se cere aici unui marangoz!

O dată acest lucru sfîrşit, bordajul fiind pus de jos pînă sus, meşterii îl netezesc cu rindeaua, apoi încep să-l călăfătuiască, adică să îndese fuioare subţiri de cînepă între scînduri, altminteri, oricît ar fi ele de bine potrivite, apa tot îşi găseşte loc să străbată la loc nedorit. După călăfătuire, corăbiile ieftine se ung cu smoală şi, cu asta, sînt gata să plece la drum…

Altfel se desăvîrşeşte treaba, atunci cînd vrei s-o faci cu întregul meşteşug; peste scîndura bordajului se întind mai multe straturi de chit, pe al doilea nepunîndu-l înainte ca primul să se fi uscat pe deplin, şi cînd ultimul s-a întărit ca piatra, te apuci de vopsit.

Atît mai aveau să facă oamenii noştri în ziua cînd veni Cristea Busuioc cu pinii lui din munţi. În săptămînile care trecuseră, nici unul nu stătuse cu mîinile în sîn, că pînă să ajungă la vopsea, fuseseră multe de făcut. O corabie care a fost aruncată de valuri pe nisip, oricît ar fi de ţeapănă, suferă ici, colea mici stricăciuni. Pe urmă, bordajul, în care felurite neamuri de scoici se înfig adînc, trebuie curăţit cu raşcheta, un fel de daltă lungă încovoiată la vîrf – şi asta nu se termină într-o zi – apoi trebuie călăfătuit din nou, lucru care iarăşi cere mult timp, iar la urmă trebuie dat cu chit.

În timp ce Gherasim cu Ismail făceau aceste treburi, unul în bordul drept, altul în cel stîng, Ieremia, ajutat de doi marangozi luaţi de la şantier, băteau scîndurile punţii, lucru nou pe deplin, fiindcă din puntea veche nu mai rămăsese nimic. Cît despre Haralamb, el meşterea părţile de fier, sub îndrumarea lui Anton Lupan, care umbla cu buzunarele pline de hîrtii – şi-n aceste hîrtii avea însemnate toate cele trebuitoare pentru desăvîrşirea lucrului, pînă la ultimul cui.

„Al naibii om!” îşi ziceau ceilalţi, minunîndu-se de iscusinţa şi de priceperea lui. EI avea răspuns la orice întrebare, de la oricine ar fi venit; ştia cîtă cretă şi cît ulei de in fiert trebuie pus ca să iasă chitul bun, ştia cum se răsuceşte, în fuioare subţiri, firul de cînepă şi cum se mînuieşte dalta de călăfătuit, ştia cum se prind scîndurile punţii, bătînd cuiul pieziş, de sub muchie, aşa fel ca scîndura următoare să-i acopere floarea şi deasupra să nu se vadă nimic… Pe vremea studenţiei, cînd se ducea între constructorii de corăbii de la Saint-Malo, făcuse şi el asemenea treburi, ani în şir, şi ucenicia de atunci îşi arăta acum roadele în fiecare zi. Iar dacă se întîmpla ca un lucru să-i fie totuşi necunoscut, nu îşi ascundea neştiinţa sub obişnuitele bîlbîieli ale meşterilor nepricepuţi, ci căuta fără sfială în cărţile lui – şi îndată îţi aducea răspuns.

Cum să nu te miri? Puntea era gata numai pe un sfert, iar el avea de pe acum în cap locul fiecărei babale, fiecărui tachet, fiecărei cavile care aveau să fie prinse deasupra ei – şi îl îndruma pe Haralamb: „Taie de ici, îndoaie, dă gaură, nituieşte!… Haide, asta-i gata, alta la rînd!”… Pinii lui Cristea Busuioc abia coborau pe Bistriţa, sau poate cel mult ajungeau la Siret – şi fierăria catargelor era gata, toată, de jos pînă sus!…

Pe latura dinspre sud a barăcii, adică după colţul unde se termina şopronul cu bucătăria lui Ismail, răsărise, din a doua săptămînă, un şopron mai mic. Sub el se afla acum fierăria lui Haralamb, înzestrată cu sculele împrumutate de la şantier: forja, nicovala, ciocanele şi baroasele, la care mai tîrziu se adăugase o menghină şi o maşină veche de dat găuri în fier.

Aici ostenea Haralamb din zori pînă la asfinţit, negru de funingine şi de cărbuni – uitînd uneori pînă şi de ispita basmalelor colorate care tot dădeau tîrcoale prin stufăriş.

Iar fiindcă un fierar are neapărat trebuinţă de un ajutor, îl luase ucenic pe Mihu, singurul care nu se putea lăuda că ar cunoaşte vreun meşteşug, în afară de meşteritul fluierelor; dar cui îi ardea de fluiere acum?

În primele zile, ceilalţi se uitaseră cam chiorîş la el şi la dulăul lui. Oamenii de