felul lor leagă greu un prieteşug, fiindcă ei nu înţeleg să-l lege azi, ca să-l dezlege mîine, cum se dezleagă un nod marinăresc sau o nojiţă de opinci. Munceau laolaltă, stăteau la aceeaşi masă, dormeau sub acelaşi acoperiş, glumeau uneori, dar cînd era vorba să-şi împărtăşească vreun gînd mai al lor, Gherasim se unea cu Ismail, cunoscuţi de mult, Ieremia cu Haralamb, vără-su – şi atît! Lui Anton Lupan încă se sfiau să-i spună fiecare păs, deşi îi îndeplineau poruncile cu sîrg – încă se temeau să nu răsară din el un stăpîn ca toţi stăpînii cunoscuţi pînă acum.

Mihu se ivise între ei la timpul cînd ei se mai cîntăreau unul pe altul, pe furiş, cu acel cîntar nevăzut care izbuteşte aşa de greu să măsoare greutatea sufletului omenesc. Ce mai venise, tocmai acum, să le tulbure măsurătorile, acest ciobănaş de la oi? Ba încă însoţit şi de un dulău, care să-i mîrîie din te miri ce, să mănînce din mîncarea lor şi în schimb să nu le aducă decît purecii?

Negrilă însă se dovedi folositor mai curînd decît ar fi putut el bănui. Încă din prima seară, după ce trecu pe la fiecare şi îi mirosi sfios, privindu-i pătrunzător, deşi ferit, după ce dădu tîrcoale barăcii şi şopronului lui Ismail, se duse sub chila corăbiei, unde-şi făcu culcuş între doi butuci. Un ceas mai tîrziu, moş Ifrim, care aprinsese luminile la far şi, după deprinderea luată în ultimul timp, venea la baracă să-şi bage nasul mofturos prin tingiri, fu întîmpinat cu furioase lătrături…

Pînă atunci, noaptea, oamenii stăteau de pază pe afară, cu schimbul, să nu vină vreun răufăcător. Din seara aceea, Negrilă luă pe seama lui grija de a le păzi avutul. Pas să se mai apropie cineva prin stufăriş, pas să mai treacă pe plajă vreun pescar întîrziat prin tîrg, fără ca întreaga Sulina să nu fie trezită din somn de lătrăturile lui!

Cu Mihu, treaba nu merse tot aşa de uşor; băiatul era îndemînatic şi supus, dar oamenii, cărora le fusese ucenic pe rînd, şi la raşchetat, şi la călăfătuit, şi la geluit scîndurile punţii, deşi mulţumiţi de ascultarea lui, continuau să se uite la el chiorîş. Primul care începu să-i arate prieteşug fu Haralamb, la care ucenicea acum.

Băiatul învîrtea la forjă, potrivea cărbunii, aducea apă de băut, îndeplinea tot felul de porunci, iar dacă meşterul său punea pe nicovală fierul înroşit, se repezea la baros şi-l mînuia cu atîta putere, încît răspîndea în jur mii de scîntei. La fiecare lovitură a barosului, Negrilă, care urmărea lucrul de lîngă şopron, sărea în sus, lătrînd, cînd vesel, cînd furios, fără să ştii ce-o fi în mintea lui. În clipele de răgaz, Mihu întorcea capul spre el şi-i făcea semne să stea liniştit, ca să nu se supere meşterul; atunci dulăul dădea din coadă, pesemne mîndru că stăpînul său e atît de iscusit. Alteori, băiatul vedea în ochii lui o privire curioasă, de parc-ai fi zis că se miră şi e gata să se pună pe rîs.

― Uite-l că rîde de mine, nene Haralamb! zicea cu ciudă tînărul ucenic.

― Cum o să rîdă un cîine, măi băiete? Asta-i bună! Ce, el e om, să rîdă cum rîzi tu?

― Rîde, zău, nu-l ştiu eu? Că doar nu-l cunosc de ieri de alaltăieri! Rîde şi plînge la fel ca omul, după cum e vesel sau necăjit.

― Taci din gură, că astea le scorneşti tu!… Şi chiar de-ar fi aşa, la ce să rîdă, de tine? Ce-ai făcut?

― Rîde fiindcă mă vede negru de cărbuni. Haralamb nu mai găsea cu cale să răspundă, ci ridica din umeri şi îşi vedea de fierul înroşit, dar din asemenea vorbe, care vădeau blîndeţe şi suflet nevinovat de copil, începea să se simtă mai aproape de ucenicul lui.

― Vorbeşte ca oamenii, nu te răsti la el! îl mustra uneori pe Ieremia, cînd i se părea că acesta i-a dat cam aspru vreo poruncă lui Mihu.

― Ce, mă, eşti zăpăug? se mira vără-su. Unde-ai auzit tu că m-am răstit?

Într-adevăr, cu toată fiinţa lui deşirată şi ciolănoasă, Ieremia avea şi-o inimă bună, şi-un glas cum nu se poate mai blînd. Dar lui Haralamb, acum i se părea că toţi îl zădărăsc pe bietul copil. Şi, pornind de la această părere a lui, întîi Ieremia, apoi Ismail şi Gherasim îşi dădură silinţa să se poarte care de care mai blînd cu Mihu, pînă ce, pe nebăgate de seamă, le deveni drag tuturora.

Cam aşa stăteau treburile la acest sfîrşit de mai blînd. Veniseră zilele calde, cînd peste stuf plutesc funigei aurii, cînd marea începe să aburească şi pescăruşii zboară mai sus.

Oamenii se sculau în zori, se spălau cu apă din mare, îmbucau la repezeală ceva, spre necazul lui Ismail, care nu auzea de la nimeni o vorbă de laudă pentru truda lui – şi apoi, goi pînă la brîu, se apucau de robotit. Roata forjei piuia sub şopron ca un gînsac fugărit, bubuia nicovala sub barosul lui Mihu, vuia ţărmul de ferăstraie, rindele şi ciocane, de strigăte şi chiuituri.

Abia cu un ceas înaintea prînzului îşi amintea bucătarul că trebuie să lase raşcheta, şpaclul sau dalta de călăfătuit, ca să se ducă la oalele lui. Adesea, pe scîndura de tăiat ceapă se întîmpla să frămînte un boţ de chit – uneori ciorba mirosea a cînepă fiartă iar mîncarea a ulei de in. Oamenii cam mormăiau – n-aveau decît să mormăie, degeaba le făcea alteori mîncare fără cusur, că ei tot nu ştiau să spună nimic mai mult decît: mulţumim, Ismail!

Seara, după ce se spăla de cărbuni, Haralamb tot mai păstrase năravul s-o ia razna prin stuf şi să nu se întoarcă decît a doua zi, dar se ducea mai rar decît la început. În celelalte seri rămînea cu ai săi, la taifas, pe nisipul călduţ, pînă ce se ridica luna sus. Uneori, cînd îi vedea tăcuţi, Mihu lua cavalul şi începea să picure încetişor din el sunete dulci, curate ca picăturile de rouă ale dimineţilor de april; marea murmura molcom la douăzeci de paşi şi oamenii, gînditori, călătoreau pe cine ştie ce căi, împovăraţi de sacul lor cu amintiri.

În unele