seri, cînd îl lua la goană baba lui, moş Ifrim îşi făcea drum pe la ei cu clondirul de rachiu, se aşeza pe nisip, îşi aprindea luleaua, apoi, tot pufăind din lulea şi sugînd din clondir, se apuca de sporovăit. Negrilă nu-l mai lătra, dar cînd îl simţea că vine, îşi arăta colţii şi începea să mîrîie, ferindu-se din calea lui; poate unde îl simţea străin, fiindcă altminteri bătrînul nu făcea nici un rău, nimănui.

În ultimul timp mai fuseseră tocmiţi şi alţi oameni la lucru, un bătrîn velar cu ajutoarele lui, dar aceştia nu se vedeau pe aici; ei croiau şi coseau de zor pînzele corăbiei, într-o magazie din port. Aşa că, o bună parte din zi, de obicei după-amiaza, Anton Lupan şi-o petrecea cu ei. Seara, în drum spre ţărm trecea uneori şi pe la Căpitănie. Căpitanul portului se chinuia cumplit – îi fusese dat să îndure la bătrîneţe cazne pe care nu le putuse nici măcar bănui. Cu fesul dat pe ceafă, peste cei trei negi năduşiţi, cu fruntea cutată adînc, de-ai fi zis că adînciturile străbat prin ţeastă, pînă la creierul obosit, bietul om îşi plimba trompa pe paginile abecedarului şi buchisea, gîfîind:

― O-i, oi; b-o-i, boi!…

De aici, Anton Lupan se întorcea la ai săi, schimba cîteva vorbe cu ei, hotăra ce se va lucra a doua zi, apoi intra în baracă, unde se adîncea în cărţi sau în socoteli.

Cam astea se întîmplaseră, cam aşa decurgea viaţa lor, în seara cînd venise Cristea Busuioc cu pinii din munţi.

Întorcîndu-se din port, Anton Lupan fu mirat să vadă un străin dînd tîrcoale corăbiei.

― El e omul de care ţi-am vorbit, domnule, îl lămuri Ieremia. Eu îi spusesem să lase pinii la Galaţi şi să ne dea de veste prin cineva, da’ uite că ni i-a adus la nas!…

Plutaşul stătea cu ochii în pămînt şi îşi mîngîia stîngaci toporişca de la brîu. Ceilalţi se adunaseră în spatele lui, afară de Ismail, care robotea la bucătărie, silindu-se să pregătească o cină fără miros de cînepă şi de vopsele, în cinstea noului venit.

Acesta ridică privirea spre Anton Lupan, nu mai puţin sfios decît la început, dar de data asta, însufleţindu-se un pic, ca firul de busuioc pe care-l scapi de sub omături şi-l aduci la căldură, să înmiresmeze odaia de musafiri.

― Am auzit că plecaţi pe mări, domnule, zise arătîndu-şi pieptul voinic. Iacă, nu-ţi cer nici o plată pe lemnul adus – şi mă leg să-ţi fiu de folos şi cu ascultare la tot ce mi-i porunci, numai ia-mă şi pe mine, măcar pînă la Ţarigrad, că de mult aştept prilej pentru asemenea drum!…

CAPITOLUL  V

Echipajul

În aceeaşi seară, după cină, rămaseră în jurul mesei, la lumina felinarului agăţat de grindă, sus, şi ţinură sfat, îndelung. Ismail nu-şi mai încăpea în piele, atît era de fudul: plutaşul mîncase ca un căpcăun, iar la urmă spusese, ceea ce nu spusese nici unul pînă acum:

― Aşa mai zic şi eu! Mîncare ca asta cred că nu au nici boierii, decît la zile mari!

Dar ce-ar fi fost dacă bucătarul ar fi făcut vestita lui musaca? Şi dacă la urmă l-ar mai fi îndulcit şi cu sarai-glii puse la borcan în sirop de trandafir?

Anton Lupan stătea în capul mesei şi parcă zîmbea; un zîmbet mai mult lăuntric, de care puteai să-ţi dai seama numai dacă îl cunoşteai.

― Eşti bucuros că ne-a venit lemnul de catarg, domnule? îl întrebă Ieremia.

― Sînt bucuros, fireşte, dar mai mult mă bucur că avem încă un marinar!

― Şi ce marinar! O să iasă din el un cîrmaci grozav! adăugă Gherasim, fără să-l slăbească din ochi pe plutaş.

Acesta se ruşină; i se părea că îl batjocoreau pentru isprava lui, că rupsese pluta tocmai cînd să ajungă la mal.

― Fiţi îndurători, zise cu capul plecat, şi-o să-mi dau silinţa să vă fiu pe plac, dar nu-mi găsiţi vină dacă n-am văzut marea decît abia azi!

― Linişteşte-te, băiete! Noi tocmai că ne minunam de iscusinţa ta!

Cristea Busuioc ridică ochii spre Gherasim şi-l privi mirat:

― Adică nu rîzi de mine?

― Auzi vorbă! N-ai înţeles că te lăudăm?

― Dar bagă de seamă să nu ne încurci! se auzi glasul lui Anton Lupan. Dacă vrei să mergi numai pînă la Ţarigrad, spune de pe acum, să ştim pe ce ne putem bizui.

― Păi dumneavoastră încotro plecaţi?

Era o întrebare căreia se cuvenea să-i dai numaidecît răspuns. Nu poţi să iei un om cu tine şi să-i spui: „Vino! Unde-o să ajungem om vedea mai tîrziu!…”

Anton Lupan zăbovi un timp. Pe Gherasim, pe Ieremia şi pe Ismail îi lămurise oarecum. Acum, fiindcă tot trebuia să-l lămurească pe noul venit, era clipa nimerită să-i lămurească şi pe ei mai deplin – şi nu strica să audă şi Haralamb aceste lămuriri. Ştia că vărul lui Ieremia nu umblase pe mare în viaţa lui, dar, dacă l-ar fi înduplecat să pornească la drum alături de el, ar fi fost mai mulţumit de el, cu toată nepriceperea lui, decît de un marinar necunoscut, cine ştie cît de nărăvit, fiindcă, mai ales de cînd cu vapoarele, marinari cumsecade nu găseai oriunde şi oricînd. Pe Haralamb, de bine de rău îl cunoştea, îi ştia cusururile, dar îl ştia şi îndemînatic, şi vrednic, şi isteţ – putea să iasă din el un marinar bun.

― Mihule! zise, după ce gîndi repede cele de mai sus. Du-te în baracă şi vezi că pe masă sînt nişte hărţi făcute sul.

― Le ştiu, domnule; pe care s-o aduc?

Ia te uită! Ciobănaşul îşi băgase nasul prin hărţile lui! La drept vorbind, ar fi trebuit să-şi dea seama mai demult; uneori, cînd se întorcea seara din port, deşi orînduite frumos, îşi găsea hărţile parcă puse altfel, nu cum le lăsase la prînz. Întorcînd ochii spre Mihu, pe chipul lui se ivi zîmbetul acela ascuns, şi aşa iar zăbovi un timp, privindu-l prelung.

― Adă-le pe toate; altfel ai să le încurci.

Băiatul se supuse, fără să mai zică nimic, dar cînd se întoarse părea mirat şi mîhnit de neîncrederea tui Anton Lupan.

Acesta alese o hartă mare care înfăţişa întregul Pămînt şi o întinse pe masă, în faţa oamenilor. Ei se aplecară deasupra, mai degrabă nedumeriţi decît curioşi.